Arena Ideilor – Rolul formator al școlii. Evoluția școlii de-a lungul timpului
Invitat: domnul prof. univ. dr. Dragoș Popa
Dialog realizat de Cecilia Caragea

Cecilia Caragea: Controversele din ultima vreme în privința sistemului de învățământ ne-au determinat să discutăm, în cadrul emisiunilor Arena Ideilor, despre ce a fost școala, ce este și ce ar trebui să fie. Stăm de vorbă cu profesor universitar doctor Dragoș Popa. Înainte de toate, ce a fost școala pentru dumneavoastră?

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: În primul rând a fost întâlnirea cu câțiva oameni deosebiți. Mă refer la câțiva profesori și mă refer, în același timp, și la oameni care erau în afara școlii. Cred că întâlnirile speciale cu oameni speciali, de la care poți să înveți foarte multe lucruri despre tine, despre lume, sunt ceva esențial. Deja atunci când am trecut eu prin școală, am considerat (și consider și astăzi) că școala nu trebuie să-ți dea informații, ci trebuie să te ajute să înțelegi și să simți anumite lucruri care sunt esențiale din punctul de vedere al relației tale cu cei din jur și cu lumea.

Cecilia Caragea: Este vorba de profesori inspirați, de oameni deosebiți care reușesc să facă acest lucru. Dar, să fim sinceri, nu toți profesorii au acea dăruire, au acea carismă, au acea pasiune.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Nu este vorba numai de carismă, este vorba în primul rând de ceea ce vrea să facă profesorul. Vrea să te învețe să gândești sau vrea să-ți toarne informații? Informațiile erau foarte importante acum o sută și ceva de ani, când nu existau nici cărți măcar… sau două sute de ani. De altfel, pe vremea aceea, te considerai un om învățat dacă aveai 4 clase primare.

Cecilia Caragea: Și atunci informația era esențială.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Și informația era, într-adevăr, esențială. Gândiți-vă că acum o mie de ani opera intelectuală însemna în primul rând copierea textelor esențiale pentru umanitate, pentru că era singurul mod în care puteai să ajungi la mai multe exemplare, cât să fie prezente în mai multe universități.

Cecilia Caragea: Și informația nici nu se dădea oricui, cunoașterea nu se dădea oricui.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Bineînțeles. Pe de altă parte, să nu ne imaginăm că pe vremea aceea se dădea doar informație, pentru că învățații, ca să spunem așa, aveau tocmai dialogul, discursul cu privire la interpretarea textului. Mai târziu, am ajuns la ideea, unii dintre noi, să spunem, că este esențial să primim informații. Când eram eu în școală, nu aveam sistemele moderne de a te informa, dar erau cărți. Și cartea era un instrument formidabil de a te informa. Profesorul n-avea sens să-și piardă timpul să-ți dea informația pe care tu o găseai și asupra căreia puteai să zăbovești în ritmul tău, ca s-o pătrunzi.

Cecilia Caragea: Corect. Aveam fiecare recomandările bibliografice pe care trebuia să le parcurgem.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Sigur! Problema este că aceste recomandări bibliografice, în măsura în care vrei să le folosești doar pentru a le învăța pe dinafară, nu te-ajută la nimic. Esențial este dialogul pe care-l avem în marginea unor texte, pentru că, dacă textul pur și simplu îl parcurgem ca să-l memorăm… oricum nu ne ajută la nimic, oricum o să-l uităm. Problema constă în înțelesurile, în gândurile pe care putem să le extragem din analiza textului și în special din confruntarea cu magistrul în marginea textului. Or, asta trebuie să provoace profesorul, modul în care ajungem fiecare dintre noi, dintre elevi, să adâncim acele lucruri în propriul nostru sistem de gândire. Pentru că nu trebuie să copiem sistemul magistrului de a gândi, ci el trebuie să ne ajute să ne creăm propriul nostru sistem de gândire.

Cecilia Caragea: Corect! Un adevărat maestru are grijă cum să ducă relația cu discipolii săi, astfel încât discipolii săi să se autodepășească și să-l depășească și pe el, pe maestru.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da. Acum, nu e, după mine, o concurență, să-l depășești, este o problemă de descoperire. Trebuie să te ajute să te descoperi pe tine.

Cecilia Caragea: Și să atingi performanțele de care el intuiește că tu ești capabil.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, performanțe pe care să le atingi în timp. În primul rând, în școală tu trebuie să fii ajutat să te cunoști pe tine, să descoperi ce e în tine, să descoperi ce ți se potrivește mai bine. În școală, am vrut să fac multe, o dată medicină, o dată istorie, o dată matematică, o dată fizică, o dată filosofie, până când am ajuns să mă stabilizez pe o anumită dorință, ceea ce a fost spre sfârșitul liceului. Problema este că fiecare încercare în parte este o revelație cu privire la alte posibilități pe care mintea ta, personalitatea ta ți le oferă și fiecare dintre acestea, în momentul în care reușești să le educi, să te confrunți cu ele, îți deschide noi orizonturi.

Cecilia Caragea: Corect. Lucrurile sunt legate și, ca să ajungi la drumul tău, ai nevoie de diferite tatonări anterioare.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, de tatonări, dar, în primul rând… dacă acea tatonare este doar să deschizi ușa și să vezi puțin ce e pe acolo, nu știu cât te ajută. Te sperii, că-i lumina prea puternică, te sperie o culoare, te sperie un zgomot, problema este…

Cecilia Caragea: Să pătrunzi puțin.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Să pătrunzi acolo până în momentul în care tu capeți o deschidere lăuntrică, în mintea, în înțelesurile tale și aceste lucruri, în sensul bun, în înțelesurile tale și aceste lucruri, în sensul bun, în momentul în care nu obosești să cauți, se leagă între ele. Și ele, de fapt, îți arată, în final, drumul pe care e cel mai bine să mergi.

Cecilia Caragea: Da, dar profesorii cred că trebuie să-ți dea curajul să faci aceste lucruri, pentru că îmi amintesc veșnica întrebare: „Ce vrei tu să te faci când o să fii mare?” Întrebările care ne erau puse atunci când eram copii. Când am ajuns la școală, mi se punea aceeași întrebare, erau acele ore de orientare profesională, cum li se spunea, și eram întrebați ce vrem să facem, în ce direcție vrem să ne pregătim, aveam chiar compuneri de făcut pe acest subiect. Îmi amintesc că, la un moment dat, profesoara de matematică, care ne era și dirigintă în școala generală, ne-a dat o asemenea compunere. M-am sfătuit acasă cu bunica mea, care-mi controla lecțiile, cam ce ar trebui să scriu în această compunere și bunica mea m-a sfătuit că n-ar trebui să scriu că mi-aș dori să fac facultatea de matematică și alte lucruri de acest gen. De ce? Pentru că facultatea de matematică este o facultate grea, poate nu voi reuși și, atunci, mă pun pe o postură proastă, să afirm că îmi doresc să fac o facultate atât de grea. Și m-a învățat să scriu în acea compunere că mi-aș dori să am o activitate care să presupună doar studii medii. Când am mers la școală cu o asemenea compunere, doamna dirigintă s-a îngrozit. „De unde ai venit cu asemenea idei? Cine te-a învățat asemenea lucruri? Tu trebuie să vrei mai mult, poți mai mult, străduiește-te să poți mai mult!” Și, evident, nu am fost bine notată cu o asemenea compunere. Am fost acasă și i-am spus bunicii mele: „N-a fost bine, trebuie să vreau mai mult!”

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, trebuie întotdeauna să vrem mai mult, pentru că, dacă nici nu vrem, sigur nu vom obține. Pe de altă parte, trebuie văzut la ce vârstă ne putem fixa, efectiv, ce facultate vrem să facem. Eu, personal, chiar și în clasa a XII-a mai oscilam între mai multe facultăți. La nivelul la care n-ai pătruns foarte adânc într-o disciplină, găsești lucruri interesante, care sunt provocări pentru tine, în locuri diferite. Încotro te duci ține și de șansa pe care o ai să întâlnești acei… anumiți oameni și șansa de a întâlni anumite cărți și șansa de a reuși să descoperi un gând, cum era, de exemplu, gândul „vreau să fac facultatea, să urmez facultatea de matematică”, chiar dacă mai mult ca sigur că nu știați exact ce se va face în anul I, în anul II, în anul III la facultatea de matematică.

Cecilia Caragea: Evident.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Dar era un ideal care se formase prin confruntarea cu profesorii de matematică, cu cărțile de matematică, cu propria strădanie de a înțelege mai mult și de a avea o performanță mai bună în domeniul matematicii.

Cecilia Caragea: Pentru că am avut norocul să am profesori de matematică… care au știut să ne facă matematica fermecătoare! Atunci când am descoperit geometria, geometria în spațiu, deja din clasa a VII-a, a VIII-a, pentru mine, matematica a fost foarte liniștitoare și mi-am dorit să fac asta. Apoi, în liceu, la fel. Erau anumite înțelesuri pe care mi le dădea matematica, de care eu simțeam că am nevoie.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, asta este esențial în școală, să gândești, să vrei să înțelegi mai mult și să te bucuri de înțelesurile noi pe care le dobândești, iar această mulțumire, această satisfacție să nu fie de natură să te oprească, ci să te împingă mai departe. Pentru că, în măsura în care ai doar satisfacția unui rezultat, a unei note, a faptului că ai reușit să demonstrezi o teoremă și așa mai departe, te blochezi. Fiecare din acești pași pot să fie deschideri de alte provocări, de alte căutări și, atunci, mergi înainte. Dar și deschiderile sunt importante atât pe diferite domenii de cunoaștere, cât sunt foarte importante și din punct de vedere al relațiilor cu profesorii, cu colegii, cu societatea. Prin societate înțeleg oamenii pe care-i întâlnești pe stradă, la cinematograf, în familie, prieteni de familie și așa mai departe. Pentru că fiecare întâlnire cu un om reprezintă o provocare. Cunoașterea nu este numai în carte, cu cartea, prin carte, ci este în primul rând cu oamenii, prin confruntarea de idei, de sentimente, de trăiri, de proiecții pe care întâlnirea cu oamenii ți le oferă. Și, de multe ori, acestea te marchează chiar mai mult decât conținutul unei cărți. Deși nu trebuie să uităm că, prin cărți sau, astăzi, prin informarea multimedia, aflăm foarte multe, dar cu o condiție: ca aceste întâlniri multimedia pe care le avem astăzi să nu ne zăpăcească, pentru că ele riscă să ne dea o superficialitate înfiorătoare. Pentru că aflăm lucruri punctuale și avem impresia că prin asta suntem mai deștepți. Nu, suntem mai proști, nu suntem mai deștepți. Problema este să înțelegem ce e cu ele, la ce sunt utile și de ce are sens să le afli.

Cecilia Caragea: Și cred că sunt importante și activitățile extracurriculare, cum se numesc astăzi, diferite activități pe care fiecare clasă le făcea cu învățătorul, cu profesorii și așa mai departe. Îmi amintesc, încă din clasele mici, cu domnul învățător mergeam în excursii, exploram dealurile, ne învăța să ne orientăm. Și, mai apoi, în clasele mai mari, la fel, cu profesorul de istorie și de geografie din școala generală mergeam să căutăm diferite artefacte și să descoperim vechiul drum al lui Traian, pentru că pe lângă localitatea în care am făcut școala trecea vechiul drum al lui Traian. Sau în liceu am participat la un curs de micologie. Mergeam cu profesorul în păduri și învățam să descoperim diferite tipuri de ciuperci. Am făcut, iarăși, un curs de fotografie, dar fotografie cum se făcea pe vremuri, pe film. Ne-a ajutat foarte mult.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Bineînțeles, fiecare dintre aceste experiențe este o provocare, ne deschide un orizont în lume și, în același timp, un orizont lăuntric, o altă modalitate de a simți și de a gândi lumea, ceea ce este esențial. Pe de altă parte, e o confuzie care se accentuează la multă lume: „Nu știi să scrii și să citești, ești un prost !” Nu! Ești un prost când ești analfabet funcțional, adică știi să scrii și să citești, dar nu înțelegi nimic. În secolele trecute, oamenii care nu știau decât să pună degetul, habar nu aveau să scrie un număr sau o literă nu erau proști. Știau enorm de multe lucruri, pe care le învățaseră de la animale, de la plante, de la cer, de la tot ceea ce se întâmpla în jurul lor. Și, evident, era acea inițiere pe care o aveai împreună cu confrații tăi. Această inteligență, această deschidere și perspicacitate pe care ți-o dă viața în forma ei cea mai directă, mai simplă din punct de vedere al proiecțiilor intelectualiste, dar foarte complexă, pentru că nici astăzi n-am ajuns să descifrăm ce se întâmplă și de ce se întâmplă în această minunăție pe care o reprezintă natura… deci aici este o chestiune pe care, pe măsură ce ne-am închis mai mult în carte și, mai rău, în fața ecranului, am pierdut-o. Mai mult sau mai puțin, în funcție de faptul că am reușit să păstrăm o justă măsură între natură, unde putem să mergem, să escaladăm munții, să înotăm în largul mării, putem să coborâm în peșteri, sunt o mie de lucruri pe care le putem face și care să ne țină tot timpul aproape, cum se spunea pe vremuri, de mama natură. Sigur, sună desuet, sună ciudat, adică pe barba albă poți să-ți permiți să o spui, dacă ești mai tânăr, probabil că te ia lumea și te huiduie. Nu e bine. A abandona aceste lucruri nu este un câștig, ci este o pierdere.

Cecilia Caragea: Cred că și astăzi mulți profesori încearcă să facă acest lucru, pentru că, din ceea ce am înțeles, în acea perioadă de Școala Altfel sau Săptămâna Verde, organizează excursii cu elevii în natură, să viziteze peșteri, să viziteze diferite parcuri, diferite rezervații botanice și așa mai departe.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Acolo unde se fac aceste lucruri, e minunat. Din păcate, sunt foarte multe locuri unde nu se fac aceste lucruri și, pur și simplu, Școala Altfel, în unele școli, nu este decât o altă vacanță. Și atunci lucrurile revin la ceea ce poate să facă familia pentru copii sau, când copiii sunt destul de mari încât să poată să aibă inițiative, să-și facă singuri programul. Depinde de grupul căruia îi aparțin, pentru că sunt foarte mulți care sunt pasionați de speologie, de alpinism, de natație și așa mai departe și își creează o viață proprie împreună cu grupul respectiv. Sunt alții care preferă să joace barbut și rămân la barbut.

Cecilia Caragea: Îmi amintesc că, atunci când eram în școala generală, am fost puși să creștem viermi de mătase, însă în localitatea în care eram nu existau duzi. Și viermii de mătase se hrăneau cu frunze de dud. Mai mult, atunci când ne-au fost împărțite acele mici „gămălii” care se transformau în viermi de mătase, ni s-a spus că vom fi evaluați după greutatea gogoșilor pe care le vom duce la școală, deci să avem foarte mare grijă de acei viermi de mătase. Ce să facem, că nu aveam frunze de dud? În localitate era un singur dud. Am încercat să mergem la doamna care avea în curte acel dud să ne dea niște frunze de dud. Prima zi, a spus:„Ce vreți, măi, frunze de dud? OK, mergeți și vă luați !” A doua zi, am sunat din nou la sonerie. „Ce vreți, măi, frunze de dud? Ei, lăsați-mă în pace acum!” A treia zi, din nou, doamna nu ne-a mai răspuns. Și, atunci, eu, disperată că nu am ce să le dau să mănânce acelor viermi de mătase, am sărit gardul, am furat frunze de dud și încercam să-mi hrănesc viermii de mătase furând frunze de dud. Evident, doamna respectivă m-a văzut că sar în grădina ei și îi jumulesc dudul și a mers la Miliție, cum era pe vremuri, și a făcut o plângere. „Cecilia îmi distruge dudul, îmi distruge gardul, nu se poate!” A venit milițianul la școală, s-a făcut careu. „Ce se întâmplă? Uite, elementul negativ distruge gardul doamnei cutare. De ce faci asta? Cum se poate? Tu nu ești o fetiță drăguță?” „Ba da, dar am viermi de mătase, trebuie să le dau să mănânce!” Și, atunci, și-a dat, totuși, lumea seama ce se întâmplă. Viermii de mătase muriseră la toți colegii. Au murit și ai mei, că nu mai aveam, la un moment dat, frunze de dud să le dau. Anul următor, viermii de mătase nu ni s-au mai împărțit… acele mici gămălii, să avem noi grijă de viermii de mătase. Au fost lăsați în laboratorul de biologie de la școală și ni s-a spus: „Dacă găsiți frunze de dud, veniți la școală, în laboratorul de biologie, și hrăniți viermii de mătase.” Ca să nu-i mai vedem noi acasă, fiecare, cum se zvârcolesc și mor că n-avem ce să le dăm de mâncare. Abia în al treilea an n-am mai primit, în acea localitate, la acea școală, gămălii, ca să creștem viermi de mătase, pentru că lucrurile trebuie să fie bine organizate și bine direcționate de undeva de mai sus, iar pe vremea aceea nu erau.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, foarte multe idei care pot să fie, în principiu, minunate, excepționale, sunt absurde în momentul în care cel care are decizia nu se gândește, nu se uită ce vrea să facă, de fapt, cu acest lucru. Este minunat să creezi o legătură între vietăți, între lumea vie și copii și să-i ajuți să înțeleagă niște lucruri și să-și asume niște responsabilități, dacă faci lucrurile în așa fel încât ele să fie și posibile. Dacă propui lucruri imposibile, n-ai făcut nimic. La fel, este o chestiune minunată de a discuta despre practică productivă agricolă și așa mai departe, dar nu la modul la care să dezguști copilul, pentru că nu învață nimic dacă se duce pe câmp și îl bate soarele în cap și nici măcar nu înțelege ce-i ceri, cum să scoată cartoful, cum să culeagă roșiile sau altceva… și le storcește pe acolo sau se bat copiii cu ele. Problema este că lucrurile trebuie organizate pentru școlari, pentru copii sub formă de școală, numai că e o școală altfel, adică, în loc să le predau la clasă ceva, îi ajut să înțeleagă. Altminteri, nu fac nimic altceva decât să stârnesc un dezgust: „Iarăși mă prăfuiesc ăștia!” Te uiți la o fată, săraca, se uită cu groază: „Uite cum îmi distrug degetele!” Și are dreptate. Adică n-am de ce să mă distrug pe mine, când oricum nu învăț nimic și nu înțeleg nimic. La fel, în fabrică. Dacă duci copilul în fabrică să dea cu mătura, n-ai făcut nimic. Dacă-l duci ca să-i explici și să înțeleagă care-i fluxul tehnologic, nu în amănuntele pe care le va ști după ce termină o facultate, ci în acele lucruri foarte vizuale și sensibile pe care le poate vedea, cum se pornește de la materia primă și se ajunge la produsul finit, după aceea, curiozitatea îl va îndemna, în anii următori, să înțeleagă. Dar ce s-a întâmplat în secția I, dar ce s-a întâmplat în secția a VII-a…

Cecilia Caragea: Îmi amintesc că, în școală, atunci când mergeam în fabrici și uzine, pentru că mergeam în vizite în fabrici și uzine, îmi plăcea foarte mult, pentru că întâmplarea a făcut să și dăm, în grupurile în care eram, de niște muncitori care voiau să ne arate anumite lucruri. Țin minte că am dat de cineva care ne-a arătat cum se face sticla și a făcut în fața noastră niște forme de sticlă. Am fost foarte încântați!

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, sunt fascinante, pentru că, în măsura în care ai în față un om care stăpânește materia, stăpânește lucrurile și sub forma artistică, dintr-odată, participi la o minune. Materia își schimbă natura, își schimbă semnificația, își schimbă sensibilitatea și, dintr-odată, ți se stârnește atât curiozitatea, cât și interesul de a te apropia de acele minuni. Copilul, pe vremuri, avea o chemare a magiei. Aici este o altă problemă foarte importantă. În măsura în care copilul crește cu telefonul în mână deja de la un an, când oricum nu știe nimic altceva decât că vede niște imagini colorate care apar și dispar, va avea relația lui intelectuală și sufletească cu elementele străine vieții, în timp ce, în măsura în care el trăiește în brațele mamei, trăiește împreună cu bunicii, la țară sau la munte sau la mare sau unde o fi, dintr-odată, participă de mic la minunea lumii. Percepe altfel planeta și semenii. Problema este foarte serioasă, mai ales astăzi, când, peste câțiva ani, nu mulți, vom merge pe stradă și vom munci la un loc cu roboții, iar ei, din punct de vedere strict al mișcării, al forței și al vitezei de procesare a informației, ne vor fi cu totul și cu totul superiori. Superioritatea noastră va veni din intuiție, din modul în care participăm la minunea lumii. Or, dacă acest lucru nu-l deprindem din copilărie… Pentru că aici este o altă problemă foarte importantă. Se vorbește din ce în ce mai mult de școală, pentru că este o instituție. Familia nu e, propriu-zis, o instituție, nu ne mai interesează…

Cecilia Caragea: E o instituție și familia!

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Tradițională, dar modernă, nu. Sau cel puțin se încearcă să nu mai fie. Pe de altă parte, este legătura între copil și mamă. Copilul, atât din punct de vedere cerebral, neuronal sau cum vreți să vă exprimați, cât și afectiv, deci al modului în care se bucură sau se sperie, se formează dinainte de a se naște. Și sunt nenumărate studii, analize care demonstrează plenar, demonstrează clar acest lucru. Mai departe, modul în care se formează atât partea sensibilă, emoțională, cât și ceea ce va deveni partea lui cognitivă evoluează cu totul altfel la sânul mamei. Este important să înțelegem că, în prima fază e evoluției, a dezvoltării copilului, este esențială formarea lui emoțională, afectivă și abia după aceea putem să trecem la formarea, să spunem, intelectuală, deci momentul în care primește informații, învață să opereze cu informațiile respective, se creează rudimentele de judecată și mai departe întreaga dezvoltare de manifestare logică cognitivă. Este un proces care, după aceea, evident, merge mână în mână prin latura afectivă și prin latura conceptuală. Și aici este o anumită artă a părinților și a educatoarelor de a face acești pași, care probabil că sunt cei mai greu de realizat corect și benefic pentru copil. Trebuie să nu uităm că se vorbește atât de mult despre cei șapte ani de-acasă. Și nu este vorba numai de a învăța niște reguli de cum deschidem ușa și dăm bună ziua, ci înseamnă tocmai această așezare profundă a copilului, care pornește de la sentimente și se completează cu modul în care judecă și operează cu informațiile pe care le dobândește în viață. După aceea, lucrurile, de aici, evident, intră în sistemul școlar propriu-zis, care ridică foarte multe probleme și probabil că merită să discutăm serios, separat, pentru că școala ar trebui și ea reformată și ar trebui să pornim de la provocări majore, pe care anii aceștia ni le pun în față.

Cecilia Caragea: Corect! Rămâne să discutăm cum ar trebui să arate școala astăzi și în viitor. Vă mulțumim tare mult și nu uitați: vă așteptăm în Arena Ideilor!