Arena Ideilor – Școala, familia, comunitatea, în educarea și formarea unui copil
Invitat: domnul prof. univ. dr. Dragoș Popa
Dialog realizat de Cecilia Caragea

Cecilia Caragea: Am observat că lumea pare să fi redescoperit zicerea că e nevoie de un întreg sat ca să crești un copil. Corect! Dar oare știm cu adevărat ce înseamnă acest lucru? Stăm de vorbă cu profesor universitar Dragoș Popa și vrem să discutăm despre rolul comunității în formarea unui copil.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Este, într-adevăr, o problemă importantă. Ar fi minunat dacă ar fi iarăși de actualitate înțelesul corect al acestei ziceri, să spunem. Nu sunt deloc convins de acest lucru, dar ar fi bine.

Cecilia Caragea: E o vorbă care se vehiculează foarte mult, în ultima vreme.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Ceea ce trebuie, în orice caz, să ținem cont, este faptul că un copil se formează din primele zile de viață. Și de la bun început este foarte importantă interacția, bineînțeles, în primul rând cu mama, alăptatul, în primul rând, dar cu toți membrii familiei și, încet-încet, cu comunitatea din jur. În momentul în care copilul creștea la sat, pe vremuri, satul reprezenta, într-adevăr, o comunitate, o obște care se manifesta conform unei tradiții, unei așezări legate de valorile locului, de obiceiurile locului. În momentul în care discutăm de zona urbană, dintr-odată, este vorba de cu totul altceva. Nu știi niciodată ce obiceiuri are vecinul de palier, de la etajul de sus, de la etajul de jos, influențele pot să fie foarte diferite, dificile. Și, atunci, satul urban, ca să spun așa, de multe ori, poate să dăuneze mai mult decât să ajute. Dar ideal ar fi dacă, într-adevăr, ar exista un sat cu valori și tradiții bine așezate.

Cecilia Caragea: Ferice de copiii care au crescut la sat, într-o comunitate adevărată, care știa să se implice în educarea acelui copil!

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, asta probabil că este șansa pe care au putut să o aibă bunicii, în mică măsură, poate, noi, dar cam pe aici probabil că se oprește. Pe de altă parte, însă, dacă zicerea începe să fie reînțeleasă, probabil că părinții încep să înțeleagă faptul că este esențial modul în care interacționează ei cu copilul, în primul rând, împreună cu familia extinsă, și, pe de altă parte, cu grupul de prieteni. Deci nu te apuci să expui copilul mic unei atmosfere de restaurante dubioase sau să aduci în casă diferite personaje care pot să fie foarte amuzante, dar nu transmit poate tocmai energia spirituală de care are nevoie copilul. Lucrurile sunt importate, pentru că trebuie să ținem cont de faptul că un copil se formează din prima clipă a vieții și chiar și înainte. Și, acum, aici, se stabilesc și relațiile afective cu familia, în primul rând, cu mama, pe de altă parte, se creează primele aspecte ale rețelei neuronale de recunoaștere a lucrurilor, de percepție a lucrurilor, de relație între el și lumea înconjurătoare, iar asta ține atât de formarea inteligenței emoționale, cât și a celei cognitive. Cu cât copilul este mai mult stimulat în această perioadă, într-un sens constructiv, nu prin spaimele filmelor cu demoni și cu tot felul de forțe inopinate care distrug totul, ceea ce, dincolo de angoasele pe care poate să le inducă, induce și o altă scară de valori, pentru că prin aceste elemente primordiale cu care luăm contact la început ne stabilim relațiile valorice cu universul.

Cecilia Caragea: Într-adevăr, e o diferență foarte mare între povești, care, știm foarte clar, au un rol formator extraordinar și diferite desene animate, diferite filme de groază pentru copii. Te înspăimântează și pe tine, adult!

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, și controlul este cu atât mai redus în momentul în care, deja de la vârste foarte fragede, și de la 3 ani, am văzut chiar și mai devreme, copilul, în loc de alte jucării, are un telefon inteligent, pe care urmărește… nu știu cine controlează ce urmărește. Și aici este un semn de întrebare major. Pe de altă parte, este foarte important să existe relația personală, copilul care simte că este luat în brațe de părinți, ceea ce e greu să simtă când ține telefonul în mână. Și, atunci, este vorba de etape diferite ale vieții. Și în fiecare din etape trebuie să aibă posibilitatea să-și formeze anumite sensibilități, anumite deprinderi și în special o anumită siguranță de sine, corelațiile lăuntrice mentale între valori și sentimente.

Cecilia Caragea: Nu e vorba doar de informații, este vorba de formare.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Exact. De formarea acestor corelații proprii, profunde, care țin și de sentimente, de valori, de informații.

Cecilia Caragea: El are nevoie de anumite explicații despre lume, despre comunitate, despre ce înseamnă să fii om.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Este foarte importantă explicația, dar, în special în primii ani de viață, foarte important este și conținutul emoțional, pentru că la început învățăm mai mult emoțional decât cognitiv. Pe măsură ce trece timpul, de la an la an, evident, lucrurile, aspectele cognitive încep să joace un rol din ce în ce mai important. Dar lucrurile acestea se înțeleg, de multe ori, greșit și oscilăm astăzi între două extreme. Unu: copilul e stăpânul nostru, noi facem ce vrea el, nu el ce vrem noi. Este o poveste care a făcut vogă acum câteva zeci de ani, pentru că e o problemă: care este rolul bătrânilor într-o comunitate? Și povestea, care era reală, într-o rezervație din Africa, dintr-un accident, s-a ajuns să existe un grup de elefanți care toți erau foarte tineri și făceau ravagii, distrugeau tot. Până când unul din îngrijitorii mai bătrâni ai rezervației respective a spus: „Fraților, hai să aducem un elefant femelă, matur, care să poată să preia controlul asupra acestui grup de elefanți.” Și, într-adevăr, au adus și totul s-a rezolvat.

Cecilia Caragea: S-au liniștit.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: S-au liniștit, pentru că este vorba de șeful de grup și experiența pe care o are și modul în care îi influențează și îi formează pe tineri.

Cecilia Caragea: Ce transmite, ce energie transmite.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Ce energie și ce factori educativi, ce-i învață să facă, ce-i deprinde, ce-i face să simtă cum trebuie să se comporte. Or, problema este că, în momentul în care noi ajungem la ideea că știe mai bine copilul ce trebuie decât adultul și adultul trebuie să asculte de ce vrea copilul, pentru că nu trebuie să-l cerți și nu poți să-i explici prea apăsat ce consideri tu că ar trebui să fie, pentru că e o nouă epocă în care trăim, este epoca lui și el știe mult mai bine în ce epocă trăim decât știm noi. Ei, aici deja apar niște „rupturi”. Evident că provocarea este extrem de mare totdeauna când societatea evoluează foarte repede, dar cu atât mai mult este nevoie de atenție și de o concentrare asupra acestui proces ultrarapid. În măsura în care abdicăm de la responsabilitatea asupra formării tinerilor, consecințele, în general, nu prea au cum să fie atât de bune.

Cecilia Caragea: Un copil e mic, e drăguț, te cam doare inima, să zic așa, ca să-l superi, ca să-l pedepsești. Dar ideea este, evident, nu îl bați, dar îi explici cu frumosul ce e bine și ce nu e bine și trebuie foarte multă răbdare ca să faci acest lucru și trebuie să-i oferi explicațiile de care el are nevoie. Îmi amintesc, de exemplu, copil fiind, nu salutam pe toată lumea, ceea ce era un lucru extrem de grav în lumea satului. Și vecinele pe care nu le salutam, mai exact o vecină pe care nu o salutam a venit acasă la noi și i-a spus bunicii mele: „Cecilia nu m-a salutat!” A transmis această informație familiei. Bunica mea a avut o discuție cu mine: „De ce nu ai salutat-o pe doamna cutare?” „Nu-mi prea place de ea.” Pentru că pe alți oameni îi salutam, fugeam către ei bucuroasă, îi salutam. Pe acea doamnă nu o salutam. Nu-mi prea plăcea de ea. Bunica mea, foarte șocată, mi-a spus: „Nu salutăm oamenii care ne plac și nu-i salutăm pe cei care nu ne plac, trebuie să-i salutăm pe toți oamenii și tu trebuie să înțelegi că toți oamenii trebuie salutați. Stai la colț!” Fără bătaie, fără nimic de acest gen, dar ca să rețin faptul că toți oamenii trebuie salutați, nu-i salut doar pe cei care îmi plac mie.

Dragoș Popa: Da, metodele de educare a unui copil trebuie să îmbine întotdeauna o minimă autoritate cu foarte multă înțelegere și explicații pe înțelesul lor și suficient de simple, încât să fie ușor de reținut.

Cecilia Caragea: Dar erau informații care ajungeau la familie, la cei responsabili direct de tine, de la vecini.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, pentru că satul a fost, întotdeauna, pe vremuri, cel puțin, că astăzi depinde de sat, o comunitate, în timp ce orașul găzduiește mai puține comunități reale și atunci este… De aceea nici nu ne salutăm pe stradă, pentru că sunt străini, nu mai sunt, chiar dacă-l cunosc sau nu-l cunosc, membru al aceleiași comunități. Orașul nu mai este o comunitate propriu-zisă.

Cecilia Caragea: Nu mai este o comunitate, dar cu cei cu care ne cunoaștem tangențial ne salutăm.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Sigur că da, dar aici, dintr-odată, feedback-ul va apărea mult mai rar. Și, pe de altă parte, e mult mai greu să-i explici copilului că salută pe toată lumea pe care o întâlnește, pentru că, altminteri, dacă se oprește la toți trecătorii, să-i salute, dintr-odată, picăm într-un alt exces. Și, atunci, lucrurile sunt mai delicate, mai dificile și tocmai de aceea educația urbană e mult mai complicată decât cea dintr-un sat tradițional.

Cecilia Caragea: Dar cred că astăzi nici nu ar mai merge cineva acasă la părinți și la bunici să-i spună asemenea informații despre tine: „M-am întâlnit pe stradă cu Cecilia și nu m-a salutat.”

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Prin asta, înțeleg faptul că, înainte, lumea se raporta la valori importante, reale, în timp ce, în momentul de față, se raportează din ce în ce mai mult la propriile lor fixuri. De exemplu, reproșează: „Copilul este prost educat, urcă treptele sau sare treptele blocului din două-n două !” Sunt lucruri lipsite de semnificație morală. Pe de altă parte, pot să contrasteze foarte mult cu anumite deprinderi formale pe are le are o persoană sau alta, care ea însăși are niște carențe foarte mari din punct de vedere al propriei structuri.

Cecilia Caragea: Și, dincolo de toate aceste aspecte, cred că, mai demult, era și o altă relație între familie și școală, între ai tăi și învățător.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, lucrurile, categoric, stăteau altfel. Iar, pe de altă parte, trebuie să vedem că în momentul de față școala, sub diferitele ei forme, a început mult mai devreme. Deci foarte mulți copii merg la creșă. Deja este o formă de socializare instituțională, deci este tot o formă de școală, să spunem așa. Urmează grădinița. La grădiniță deja lucrurile încep să semene cu ceea ce este la școală, chiar acesta este și sensul, de a fi o etapă pregătitoare pentru școală. Copilul, evident, în perioada aceasta, are nevoie, în primul rând, de interacții ludice, deci interacții calde, sufletești. Dacă au norocul să aibă o educatoare care să se apropie de ei în acest fel, este minunat. Dacă încearcă la vârste din acestea foarte fragede să introducă relațiile formale care sunt caracteristice în mod normal pentru o categorie, o altă categorie de vârstă, lucrurile pot să inhibe dezvoltarea normală a copilului, mai ales dacă nu există o relație suficient de strânsă între părinți și creșă, grădiniță, în așa fel încât să existe o continuitate între cele două forme de relații educaționale. Este un aspect care e foarte important. În general, părinții sunt fericiți pentru că mai câștigă un timp în care să-și rezolve propriile probleme de serviciu și de familie. Pe de altă parte, influența părinților este foarte mică, în principiu, ca posibilitate de manifestare asupra a ceea ce se întâmplă. Și o parte din acest sistem funcționează minunat, dar o parte lasă și mult de dorit, iar de aici pornesc foarte multe probleme în societate. Pe de altă parte, ar trebui, în mod normal, să existe o capacitate mult mai mare de absorbție a copiilor în sistemele acestea față de ceea ce există de fapt. Și ar trebui ca dotările în aceste spații să fie de cu totul altă natură, pentru că un copil are nevoie să se joace, are nevoie să fie înțeles, are nevoie de provocări cognitive, deci trebuie să nu fie lucruri repetitive, ci lucruri care tot timpul să îl ajute să răspundă la noi provocări emoționale cognitive, provocări… mă refer în sensul de a descoperi lucruri noi la nivelul înțelegerii lui, la nivelul necesității, nevoilor lui afective.

Cecilia Caragea: Da, e foarte important ca părinții să țină o strânsă legătură cu educatorii și să vadă cum se comportă copilul lor în comunitatea de la grădiniță, apoi cum se comportă la școală, iar educatorii și învățătorii să îi informeze și ei pe părinți cât mai corect, ca să lucreze, de fapt, împreună pentru formarea copiilor.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Acesta este cazul ideal, în momentul în care această legătură este suficient de strânsă și este, în același timp, și o înțelegere foarte clară între cele două părți, adică școală și familie. Lucrurile sunt, în general, complicate, pentru că… concepția, deprinderile, obiceiurile în diferitele familii diferă foarte mult și, atunci, ajungi în această comunitate, indiferent că ne referim de grădiniță sau de școală, cu copii care vin cu o cu totul altă încărcătură de acasă. Iar, și mai rău decât asta, în spatele lor se găsesc părinți care au concepții total diferite. Copilul nu trebuie bătut, nu trebuie terorizat, dar trebuie admonestat când greșește. În momentul în care vine părintele și îi spune: „Cum îți permiți să-mi cerți copilul?”, avem o problemă, pentru că nu pot să-l las să facă ce vrea. Dacă copilul ajunge să facă o prostie și vine părintele și spune: „Păi tu ești de vină, trebuia să-l plesnești când a făcut prima dată prostia asta”, iar avem o problemă. Și, atunci, ne găsim în situația foarte complicată, și nu de astăzi, ci, practic, de când avem comunitățile urbane, că ar trebui educați părinții. Satul educa părinții.

Cecilia Caragea: Da.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Pentru că obștea satului penaliza imediat o familie cu un comportament anormal. La oraș, nu. Deci, dacă eu dacă vreau să îmi bat copilul, mentalitatea urbană, până de curând, era că pot să-l bat. În anumite spații care sunt foarte progresiste, apare un scandal cu reclamații la Poliție că se aude un părinte care ridică vocea la copil. Și, atunci, dintr-odată, avem diferențe imense de educație, de comportament al părintelui față de copil. Și, din păcate, cum avem un deficit foarte mare de cadre în învățământ, inclusiv în creșe, o educatoare, un cadru didactic trebuie să răspundă dintr-odată de un număr mult prea mare de copii. Îi mai cedează și lui nervii. Și, atunci, fie se retrage și îi lasă în voia lor, fie devine excesiv de autoritar. Nu-l mai țin nervii în fața diferitelor intervenții ciudate ale părinților și, de multe ori, în felul acesta, apar distorsiuni majore într-un proces care ar trebui obligatoriu să fie armonic pentru ca să conducă, într-adevăr, la o formare corectă a copilului. Tocmai din cauza acestor lucruri asistăm, de multe ori, într-un mall, să spunem, la situații penibile, în care copilul țipă, se dă cu fundul de pământ că nu se mișcă de acolo până când nu știu ce se întâmplă.

Cecilia Caragea: Nu primește nu știu ce jucărie.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Exact, deci i s-a pus lui, cum se spune popular, pata că vrea nu știu ce și nu te înțelegi cu el. Iar părintele stă, plânge și îl imploră. N-ai să educi niciodată un copil în modul acesta. Pe de altă parte, asiști și la scenele din cealaltă extremă, în care copilul se împiedică (orice copil… ne împiedicăm noi, dar copilul), iar rezultatul este două perechi de palme. Mi-aduc aminte de un film făcut la o petrecere de oameni de afaceri sau politicieni, nu mai țin minte exact, acum 10-15 ani, în care se dansa năpraznic, ca să spun așa, probabil că după o cantitate bună și de absorbție bahică. La care nevasta greșește pasul, iar bărbatul îi dă trei perechi de palme și amândoi dansează mai departe. Societatea e foarte ciudată.

Cecilia Caragea: Era normal între ei.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Între ei, era normal, nu s-a șocat nimeni din ceilalți, că erau zeci de perechi înghesuite care dansau.

Cecilia Caragea: Probabil erau din aceeași categorie. Probabil aveau aceleași valori.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da. Sau aveau aceleași valori, sau persoana respectivă avea o valoare prea importantă ca să fie admonestată de cei din jur, e greu de spus. Problema este că apar aceste derapaje sociale, care în lumea satului apăreau, tradițional vorbesc, nu astăzi, apăreau mult mai greu. Iar, în momentul în care discutăm de educație, trebuie neapărat să avem aceste situații în prim-plan. Iar lucrurile degenerează mult mai rău în momentul în care ne uităm la reacția părinților în momentul în care, am mai vorbit de această problemă, un profesor este umilit sau bătut în clasă sau modul în care părintele este revoltat că este admonestat copilul care fumează. „Dar nu-i normal să fumeze?! Ce-ai cu el?” Deci de aici sunt derapajele mari și dificultățile foarte mari, care, pe de altă parte, duc, din punct de vedere al comportamentului de autoprotecție a părintelui, a profesorului sau a educatorului… și spune: „Domnule, dacă atâta îi taie capul pe părinți, să-și vadă de treabă cu copiii lor, îi lăsăm în pace să facă ce vor!” Școala nu e făcută ca să aibă această atitudine.

Cecilia Caragea: Spuneați foarte bine că poate ar trebui educați și părinții. Și, pe vremuri, la sat, bunicii și străbunicii și întregul sat, întreaga comunitate educa părinții. Le atrăgea atenția dacă nu făceau ceva bine și, sincer, cred acest lucru. Și asta apropo și de elefantul acela bătrân de care spuneați că a fost adus în turma de elefanți tineri. Bătrânii știu ce au de făcut cu un copil mai năbădăios, au o anume experiență de viață. Poate nu mai au forța fizică pe care o aveau în tinerețe, dar au o anume înțelepciune și cred că șansa multora dintre noi a fost că am avut bunici și că am avut străbunici care aveau valori și știau să le atragă atenția părinților.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Este absolut corect acest lucru. Acum, trebuie să avem grijă și de un alt aspect. Deci, o dată, acestea erau valorile satului, valorile urbane sunt altele, pe de altă parte, valorile satului puteau să se păstreze în acest fel și pentru că evoluția, schimbările erau foarte lente, deci nu era o diferență mare între viața matură a bunicului și viața, după aceea, a nepoților, să spunem. În momentul de față, atât valorile, cât și activitatea zilnică, să spunem, se schimbă din cincinal în cincinal, ca să spun așa. Și, atunci deprinderile, cunoștințele, obiceiurile bunicilor diferă foarte mult de lumea în care cresc nepoții. Și-atunci, dintr-odată, tocmai prin faptul că există această confuzie între valorile morale și valorile date de deprinderile de viață, cum manipulăm un aparat sau altul, cum ne mișcăm pe stradă să ne găsim mijloacele de transport diferă foarte mult și considerăm că tânăra generație, să spunem, adolescenții, trebuie să ne învețe pe noi. Și este categoric că sunt enorm de multe lucruri pe care le avem de învățat de la ei, pentru că le știu mult mai bine și le manipulează cu mult mai mare succes decât noi. Dar este o diferență foarte mare între valorile morale și valorile tehnice, tehnologice.

Cecilia Caragea: Corect. Dar, tocmai pentru că lucrurile se schimbă foarte repede și avem foarte multe de învățat în fiecare zi, părinții nu prea mai au timpul necesar să se ocupe așa cum ar trebui de copiii lor și, atunci, bunicii pot să reprezinte un suport, chiar dacă ei nu sunt la curent cu toate informațiile tehnologice și nici nu le pretindem să fie la curent cu toate informațiile tehnologice. Dar, așa cum spuneați, un copil, atunci când este mic, are nevoie nu de informație, în primul rând. Are nevoie de un suport afectiv, de o anumită formare. Și bunicii pot să ofere acest lucru. Au timpul necesar și au răbdarea necesară, pe care părinții, de foarte multe ori, nu o au.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, apare, însă, din păcate, și aici o problemă. După o anumită vârstă, ești mai lent, iar tânăra generație este, automat, mult mai dinamică și, atunci, dinamismul acesta îi șochează un pic, îi blochează un pic pe cei de vârsta a treia, iar copiii se plictisesc până când reacționează cel de vârsta a treia. Și aici este o problemă reală, la care e greu de găsit soluția, dar cu această soluție, în măsura în care într-o familie se găsește, avantajul este de toate părțile. Pe de altă parte, mai este o chestiune, care a început să pătrundă și la noi. Bătrânul, la sat, era pus în capul mesei. În societățile foarte dinamice, bătrânul este trimis la azil, pentru că încurcă locul.

Cecilia Caragea: Sau în camera lui.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Nu, nu, la azil! Pentru că o cere chiar bătrânul. Pentru că el este izolat, pentru că n-are nimeni timp de el și, atunci, decât să trăiască singur, fiindu-i demonstrat de mersul lucrurilor că-i încurcă pe toți…

Cecilia Caragea: Că ar fi inutil, cumva.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Mai mult decât atât, deranjant! Preferă să se ducă între cei de vârsta lui, cu care poate să socializeze și să ducă o viață normală, decât o viață de intrus nedorit în propria lui familie. Deci aici lucrurile sunt foarte complicate și, într-o anumită măsură, generate tocmai de schimbarea extrem de rapidă a ritmului de viață, care acum 50 de ani, 60 de ani, avea un tempo propriu, în timp ce astăzi are un alt tempo propriu. Și, de aici, sunt multe chestiuni care trebuie văzute cu atenție. Eu am luat puțin lucrurile mai în glumă, ele sunt însă foarte serioase, dar, într-o discuție scurtă de această natură, nu poți să mergi cu analize foarte profunde, pentru că ți-ar lua mult prea mult timp și plictisești pe toată lumea.

Cecilia Caragea: Oricum, am văzut că în diferite țări, unde clar se întâmplă așa cum spuneți dumneavoastră, în vizită la azilele de bătrâni erau duși copii. Sau la diferite orfelinate, case de copii erau aduși vârstnici. Și aveau niște weekend-uri împreună. Și acest lucru a fost pozitiv, atât pentru copii, cât și pentru vârstnici.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, s-a dezvoltat un gen de terapie, să spunem, în care bătrânii, care nu socializează suficient între ei, pot să fie stimulați să se bucure de viață prin interacția cu copiii, iar copiii care trăiesc în orfelinate sau în familii în care n-are cine să se ocupe de ei descoperă, dintr-odată, o anumită bonomie, o anumită căldură, o anumită afectivitate la acești bătrâni, la care ei se duc să le fie de ajutor. Evident, pentru a exista acest schimb de experiență, trebuie să existe o anumită sensibilitate, o anumită valoare morală la bătrânii respectivi, la fel cum trebuie să existe și la copii.

Cecilia Caragea: Să fie o deschidere, de ambele părți.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: O deschidere și percepția unei necesități, unei nevoi de comunicare afectivă, pentru că avem o diferență foarte mare între comunicarea afectivă și cea cognitivă. Pe de altă parte, din păcate, crește și la noi, și în lume, în general, acest comportament al tinerilor de a simți nevoia să-i lovească pe cei din jur. E tot bullying-ul care a crescut foarte mult în școli și unde problema este, indiferent că-l bat pe unul sau că îmi bat joc de el, eventual chiar pe rețelele sociale, vreau să-i fac rău, vreau să-l umilesc, vreau să-l văd, adus la limită, cum reacționează, lucrurile terminându-se, nu rareori, prost, mergând până la situații de spitalizare sau, Doamne ferește, de deces. Acest fenomen se dezvoltă tocmai din generarea unor structuri psihice proprii la anumite vârste, în care valoarea proprie, demnitatea proprie pe care vrea tânărul s-o cucerească este cea bazată pe forța pe care o are față de cei din jur. Dacă el reușeșete să-l bată, să-l umilească, să-l facă să se târască în genunchi în fața lui, înseamnă că el e mare, puternic și respectat. Și aici este chestiunea foarte importantă. La așa ceva se ajunge în momentul în care el are frustrări majore din punct de vedere al propriei lui sensibilități. Un copil care a crescut armonic din punct de vedere nu numai al valorilor, dar în primul rând al spațiului lui ludic, al spațiului lui afectiv îi va iubi pe cei din jur, nu va vrea să-i umilească. Dacă el s-a simțit, la un moment dat, umilit, va vrea să fie în stare să umilească și mai mult pe cei din jurul lui. Și, din cauza aceasta, lucrurile trebuiesc privite mult mai serios, pentru că un copil care ajunge în situațiile acestea a avut traume. S-a lovit de o carență de iubire sau de un exces de autoritate sau de o serie întreagă de elemente care i-au creat fracturi sufletești. Nu este vorba, pur și simplu… îl trimit la școala de corecție sau îi dau două perechi de palme sau îl izolez și așa mai departe. Este nevoie de acei psihologi specializați pe probleme de genul acesta, care ar trebui să fie prezenți în fiecare școală, creșă și așa mai departe, care să studieze situația reală a acestor copii-problemă și să vadă cum pot fi tratați. Pentru că este „o boală”, adică tot o ruptură, tot o disfuncționalitate, nu organică, ci afectivă și, de multe ori, aceste probleme sunt mult mai greu de tratat decât cele spitalicești.

Cecilia Caragea: Într-adevăr, adulții, înțeleg prin aeasta profesorii, învățătorii, psihologii școlii, părinții, familia extinsă, toți ar trebui să fie foarte atenți la evoluția tinerilor, pentru că, după cum spuneați, lucrurile sunt foarte complexe și aceste lucruri se poate întâmpla să nu fie vizibile de către toți cei implicați, ci doar de o parte. Și tocmai de aceea trebuie să comunice profesorii cu părinții, psihologii cu restul celor implicați în educarea acelui copil, tocmai pentru a-l scoate din aceste dizarmonii atât de grave. Și tocmai de aceea cred că trebuie să mai discutăm despre relația dintre comunitate și școală, dintre părinți și profesori. Vă mulțumim tare mult și nu uitați că vă așteptăm în Arena Ideilor!