Arena Ideilor – Sistemul de învățământ și mediul de afaceri
Invitat: domnul prof. univ. dr. Dragoș Popa
Dialog realizat de Cecilia Caragea

Cecilia Caragea: Suntem cu toții de acord: școala trebuie să pregătească elevii și studenții pentru actuala piață a muncii. Dar care este, în realitate, relația dintre școală și mediul de business, dintre școală și economie, ca să spunem așa? Stăm de vorbă cu profesor universitar doctor Dragoș Popa. Care credeți că sunt provocările pe care le are de înfruntat sistemul de învățământ, școala, pentru a reuși să pregătească cu adevărat elevii și studenții pentru actuala piață a muncii?

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Lucrurile sunt complicate, pentru că trebuie să pregătim studenții, elevii, atât pentru actuala piață a muncii, ceea ce este esențial pentru momentul actual, dar în același timp ca ei să poată să facă față și momentului ulterior: mâine, poimâine, răspoimâine. Asta a fost, în utimele decenii, o provocare majoră și, în mod cert, România suferă din acest punct de vedere și a avut probleme majore. Dacă lucrurile nu mergeau formidabil acum 4 decenii, dar cel puțin lumea era, să spunem, mai mult sau mai puțin conștientă de necesitatea de a se pregăti pentru a putea să se angajeze, după aceea, a apărut, acum vreo 2 decenii și jumătate, un gen de rușine. Cum adică să nu fiu eu pregătit așa pentru viitorul îndepărat și să privesc numai ce se întâmplă acum? Mai ales că lucrurile nu stăteau bine în acel moment.

Cecilia Caragea: Credeți că era o așteptare din partea elevilor, din partea studenților și din partea părinților, bineînțeles, pentru o pregătire pentru viitor mai degrabă decât pentru viitorul imediat, decât pentru prezent?

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Nu, acum 2 decenii și jumătate, în România era, pe scurt, derută.

Cecilia Caragea: A, OK.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Și, ca atare, nimeni nu știa exact ce trebuie, decât un gen de vise frumoase. A fost o zi de decembrie, toată lumea a visat, a continuat să viseze, chiar dacă era puternic dezamăgită. Dacă ne uităm, însă, în zone unde lucrurile erau așezate de mai mult timp pe un drum mai mult sau mai puțin sănătos, de exemplu, dacă ne uităm în Franța, o să vedem două extreme. Pe zona tehnică, aveam (și avem) hautes écoles polytechniques, cu un statut total deosebit față de restul învățământului, unde se pregăteau cadrele pentru cercetare, pentru învățământul superior, elitele Franței, să spunem, și care aveau un sistem de învățământ, din punctul de vedere al organizării și așa mai departe, diferit. Pe de altă parte, aveam micile universități din provincii, care erau într-o strânsă legătură cu industria locală, astfel încât, în afară de o pondere relativ mică de pregătire generală, care să-i ajute să se adapteze în anii și deceniile următoare evoluției pieței, în primul rând, erau pregătiți strict pentru nevoile industriei locale. Asta înseamnă inclusiv faptul că aveau foarte multe ore de practică în uzinele respective, în același timp, faptul că acolo aveau asigurate și locurile de muncă, în măsura în care se țineau, evident, serios de școală și beneficiau și de burse, să spunem, din partea industriei respective. Lucrurile acestea, la noi, au demarat, în perioada aceasta, foarte târziu și mai mult sub presiunea industrei decât la inițiativa sistemului de învățământ. Și aceasta este o carență majoră, după mine, pe care o are sistemul actual de învățământ, chiar dacă în ultimii ani s-au făcut pași, modești, firavi, pe direcția corectă. Dar nu trebuie să cădem nici în extrema cealaltă, că tineretul trebuie pregătit ca mâine să se angajeze la un loc de muncă bine determinat, pentru că locul acela de muncă se va transforma sau chiar va dispărea într-un timp scurt.

Cecilia Caragea: Plus că este vorba de o altă mobilitate, astăzi. Spuneați că, în Franța, acum câteva decenii, tinerii erau pregătiți ca să lucreze în industria locală. Astăzi se mai poate face așa ceva? Să lucrezi în industria locală? Ești pregătit să lucrezi oriunde în lume!

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da și nu, pentru că, dacă vrei să știi exact unde te vei angaja, evident că îți convine să beneficiezi și de o bursă de studii pe parcursul studiilor, iar, în momentul în care ai terminat, a doua zi să știi exact unde te duci, te angajezi, știi deja ce salariu vei avea, dacă nu-ți convenea salariul, nici nu stăteai să înveți acolo, te duceai în altă parte. Sigur că lucrurile se complică în momentul în care jumătate din tineri vor să plece în străinătate și, atunci, nu vor să se lege de un loc de muncă local, pentru că visează că se vor duce, nu știu, în Argentina, în America, în Australia, unde se va duce fiecare. Deci lucrurile sunt puțin mai complicate la noi, din multe puncte de vedere.

Cecilia Caragea: Și, tocmai de aceea, poate își doresc să fie ingineri în Australia.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Sigur, acum problema se pune în felul următor… și de aceea am început mai devreme cu deosebirea între hautes écoles polytechniques și facultățile locale. Dacă tu, din modul în care te-ai pregătit, de-a lungul școlii, ai acumulat cunoștințe și abilități tehnice și matematice deosebite, în așa fel încât faci parte din elită, într-adevăr, după aceea, poți să te duci și să încerci să te angajezi oriunde în locuri de muncă cu totul deosebite și chiar ca aceștia să se lupte pentru tine să te aibă în rândul salariaților lor. În această categorie se încadrează, totuși, un număr relativ mic de tineri. Majoritatea, dacă sunt realiști, trebuie să-și pună problema unde se angajează. Avantajul este foarte mare pentru cineva care a înțeles deja ce înseamnă un loc de muncă, cu ce se confruntă acolo și a doua zi poate deja să fie productiv. De altfel, nu numai în zona tehnică, dacă ne uităm, de exemplu, în Occident, la zona de sociologie, de științe administrative și așa mai departe, studenții care au șansele cele mai mari de a se angaja rapid și bine sunt cei care, în limbajul nostru, să spunem, au făcut un gen de practică în diferite sisteme, administrative sau de altă natură, în funcție de specialitatea lor, pentru că ei deja știu cum se lucrează într-un colectiv, ce e de făcut acolo și pot rapid să se integreze. Deci aici este tot timpul un echilibru care trebuie căutat între abilitatea studentului, viitorului angajat de a putea să fie productiv, să se integreze rapid într-un colectiv și, pe de altă parte, abilitățile pe care le are de a face față schimbărilor care apar, pentru că, atât în zona tehnică, cât și în zona administrativă, mentalitatea, modul de lucru, tipul de relații se schimbă rapid, de la an la an.

Cecilia Caragea: Așadar, cu cât își dă seama mai repede pe ce drum vrea să meargă, ce specialitate vrea să urmeze, cu atât este mai bine. Și, apoi, știm, recomandarea de a face internship-uri și de a lucra pe perioadele de vacanță, tocmai ca să vadă cum se lucrează într-o întreprindere din domeniul pe care și l-a ales.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Categoric. Este extrem de important acest lucru, pentru că, în mod evident, orice angajator vrea să preia un tânăr care să poată să fie productiv într-un timp cât mai scurt. Altminteri, dacă el trebuie să aștepte un an, doi ani până înțelege ce trebuie să facă, cum trebuie să facă și în special cum să interacționeze cu cei din jur, va fi complicat.

Cecilia Caragea: Și, bineînțeles, apoi să aibă capacitatea de a învăța în permanență. Învățarea continuă, ca să poată să schimbe macazul, dacă e nevoie.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Învățarea continuă este esențială, nu numai pentru a putea să schimbe macazul. Evident că, în aceste situații, este dramatică, într-un fel, pentru că într-un timp foarte scurt trebuie să învețe multe lucruri cu totul noi. Dar este esențial pentru că și la fiecare loc de muncă în parte lucrurile se schimbă de la an la an și trebuie să țină pasul, să facă față acestor schimbări, pentru că, altminteri, evident, apar situații în care un tânăr promite foarte mult la un moment dat și peste 5 ani te trezești că a rămas în urmă.

Cecilia Caragea: Și nu mai face față.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Exact. Nu mai face față. Din păcate, lucrurile, într-adevăr, sunt foarte serioase din punctul acesta de vedere și ilustrativ este și numărul de tineri care preferă să locuiască mai departe cu părinții, să trăiască din banii părinților sau ai bunicilor și nu le trece nici prin minte să muncească, pentru că… cum să spun eu… consideră că nu e de demnitatea lor. Și nu e o chestiune care să fie românească prin excelență.

Cecilia Caragea: Corect.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: O întâlnim masiv în foarte multe țări. La un moment dat, a fost chiar un mic scandal de presă în Spania cu privire la această tendință.

Cecilia Caragea: Și în Italia.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: În toate țările apare.

Cecilia Caragea: Am înțeles că în țările nordice acest fenomen nu este de amploare.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: E de anvergură mai mică, să spunem. Este, dar e de amploare mai mică. Dar, practic, sub o formă sau alta, cu statistici diferite, îl întâlnim cam peste tot.

Cecilia Caragea: Să fie o nehotărâre a tinerilor? Adică să nu știe dacă s-o ia pe un drum, pe alt drum, să vrea să facă o specializare, apoi altă specializare și tot așa? Să fie o lipsă de hotărâre, o lipsă de viziune?

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Este și o lipsă de hotărâre, o lipsă de viziune, este și încercarea, tendința de a încerca un timp totul și pe urmă să ne alegem. Este, pe de altă parte, și un alt fenomen, la fel cum am avut, demult, fenomenul hippie, în care trebuia să „scăpăm” din această lume și să ne întoarcem la natură, să trăim simplu, ca pe vremea… nu se știe a cui, deci o reacție extrem de puternică, de abruptă, de respingere totală. În momentul de față, nu mai avem respingerea aceasta, ne ascundem în pădure, într-o mică comunitate și vrem să trăim…

Cecilia Caragea: Vrem, totuși, în oraș.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Vrem în oraș, vrem printre ceilalți, însă ne mulțumim dacă avem bani să ne luăm un suc și o bucată de pâine și, în rest, să putem să ascultăm muzică, să ne uităm la stele, să visăm. Fără să ieșim din confortul urban, dar, în același timp, fără să ne înhămăm la un program de muncă propriu-zis. Și, atunci, aici, există, într-adevăr, o categorie destul de mare de tineri care ezită să lucreze foarte așarnat. Există și categoria cealaltă, sigur că mult mai puțin numeroși, care, din păcate, își distrug sănătatea, pentru că devin dependenți de muncă, adică nu mai știu să facă altceva, nu știu să se odihnească, nu știu să se bucure, nu știu să se distreze. Și munca excesivă, evident, nici ea nu e sănătoasă.

Cecilia Caragea: Dar discuțiile pe care le-am văzut în ultima vreme în spațiul public erau referitoare la faptul că angajatorii, în marea lor majoritate, caută oameni, dar nu îi prea găsesc, chiar dacă oferă salarii bune. Probabil, acei potențiali angajați nu dovedesc că au calitățile necesare, mă refer aici nu neapărat la calitățile tehnice de care ar avea nevoie, ci la anumite deprinderi comportamentale, de comunicare, de integrare într-un colectiv.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, e câte ceva din fiecare. Deci, în primul rând, este vorba de determinarea de a munci, este vorba de faptul că tu, totuși, trebuie să te implici. Dacă vrei să te duci undeva numai să-ți iei salariul și consideri că tu ești genial și ceilalți trebuie să se uite la tine ca la Dumnezeu și să te asculte ei pe tine, nu tu pe ei, evident că lucrurile n-au cum să meargă. Și treburile acestea, de multe ori, se văd deja de la interviul de angajare. Și cu dublu efect. Angajatorul își dă seama că omul nu e pus pe treabă, iar, pe de altă parte, candidatul observă că se așteaptă de la el să muncească… or, asta deja e mult prea mult.

Cecilia Caragea: Ați folosit un cuvânt cheie: implicare. Cred că despre asta este vorba. Să te implici în ceea ce faci, pentru că, până la urmă, te implici în viața ta, în activitatea ta, pentru că tu trebuie să-ți alegi o muncă care să-ți și placă și, atunci, poți să te implici cu pasiune, cu dăruire.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Trebuie să găsești o muncă și această muncă să-ți placă. În același timp, trebuie să te fi obișnuit să-ți placă munca. Și de aici se pleacă, de fapt. Că, dacă munca în sine nu-ți place și o consideri ca o corvoadă care nu are sens, este o înjosire a ta, dintr-odată, lucrurile „se rup” din primul moment. Și aici este și o problemă a școlii, pentru că școala trebuie, pe de o parte, să o faci cu entuziasm, cu plăcere, să te atragă și, atunci, dintr-odată, simți nevoia să muncești, pentru că a învăța e tot o muncă, până la urmă. Pe de altă parte, este și o obișnuință. Faptul că nu te simți bine dacă…

Cecilia Caragea: Dacă nu faci nimic.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Dacă nu faci nimic, dacă doar te uiți la stele, ci vrei efectiv să vezi și un rezultat al strădaniei tale. Că acest rezultat este o situație mai bună la învățătură, faptul că în timpul școlii tu desfășori și o activitate într-un cerc, într-un colectiv, într-un grup sau o practică industrială sau într-un centru de sănătate, sau într-un birou, undeva, într-o administrație, dar depui undeva un efort și ai satisfacția muncii tale. În primul rând că te integrezi într-un colectiv, că ești apreciat acolo și vezi că niște proiecte în care te-ai implicat s-au terminat cu succes. Dacă acest mecanism îl deprinzi de la o vârstă mai fragedă, lucrurile merg formidabil. Dacă nu te-ai implicat suficient de devreme, e destul de greu după aceea, în măsura în care n-ai un mic șoc în viață, să zici: „Gata, m-am hotărât, schimb foaia!”, să ieși din acest dolce farniente în care riști să intri.

Cecilia Caragea: Trebuie să ai plăcerea și bucuria de a face ceva în fiecare zi, ceva care să-ți aducă împlinire.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, implicarea este esențială și, din păcate, de foarte multe ori, lucrurile nu merg bine, pentru că apare și o frondă legată de faptul că am obișnuit poate prea mult tânărul să considere că el este deasupra părinților, deasupra dascălilor, deasupra societății. Și, în condițiile respective, evident, nu vede cum să se implice în ceva, într-o lume de care el nu trebuie să asculte, față de care el n-are nicio obligație.

Cecilia Caragea: El este susținut, el primește foarte mult, dar este o investiție în el, din partea părinților, din partea bunicilor, din partea societății, din partea statului. E o investiție, pentru că el reprezintă viitorul și el trebuie să aibă conștiința aceasta.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, conștiința aceasta, însă, se naște însă destul de greu la sine, așa, printr-o iluminare de moment și, atunci, depinde în ce măsură părinții au reușit să o insufle sau școala a reușit să i-o insufle.

Cecilia Caragea: Adică eu primesc ceva, primesc învățătură, se investește în mine la școală, eu trebuie să dau ceva înapoi societății. Va trebui să-mi ajut familia, nu?

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, atât timp cât nu pleci de la ideea că familia este datoare să te întrețină pe tine și tu nu îi datorezi absolut nimic și tu consideri că e o prostie că unii și alții te împing să te duci la școală, unde nu poți să te distrezi suficient de copios.

Cecilia Caragea: Nu te duci la școală să te distrezi, în această accepțiune a termenului distracție. Te duci ca să înveți ceva, ca să afli ceva, ca să te iluminezi, să spun așa. Ca să te formezi tu, ca om.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Tocmai aici este diferența dintre cele două categorii de tineri. Unii care se vor integra foarte bine în muncă și vor duce, de fapt, lucrurile mai departe, în știință, în societate, fiecare pe direcția pe care merge, și ceilalți, care fie vor încerca să șicaneze tot ce e în jurul lor, pentru că asta li se pare interesant și de bon ton, fie se vor duce acasă și vor spune: „M-ați făcut, aveți grijă de mine!”

Cecilia Caragea: Cred că școala ar trebui să fie atractivă, ca să te facă să vii cu bucurie și în zilele următoare la școală, deci fiecare zi la școală ar trebui să fie o bucurie. Să afli ceva, să fii mirat: „Wow, ce lucru extraordinar am mai înțeles astăzi! Ce am aflat, cum funcționează un anumit mecanism, ce se întâmplă în lume!”

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, școala trebuie să te entuziasmeze în modul acesta, dar în primul rând trebuie să creeze un mediu în care să te implici. Și aici depinde enorm de mult de calitatea profesorilor. Și eu am avut în școală profesori care spuneau: „Trebuie să înveți asta, asta, asta! Asta-i așa, asta-i așa!” Și am avut, din fericire, cum am avut, de exemplu, la Limba Română un profesor admirabil, care transforma majoritatea orelor într-un gen de procese literare, în care analizam determinările pe care le-a avut un personaj sau altul dintr-un roman, de exemplu, împărțeam clasa în acuzatori, apărători și jurați și dintr-o dată era o implicare. Fiecare participa, efectiv, și intelectual, ca judecată, și sentimental, umoral, din punctul de vedere al modului în care simpatiza sau nu. Se plasa într-o poziție. Or, în felul acesta, un story oarecare devenea, dintr-o dată, o problematică de viață. La fel, la Matematică am avut un profesor care, în loc să ne demonstreze teoremele, ni le dădea drept probleme și ne lăsa un sfert de oră, 20 de minute să venim noi cu sugestii despre cum poate să fie demonstrată teorema respectivă.

Cecilia Caragea: Sau eram puși să vedem diferite soluții pentru diferite probleme de matematică și apoi să discutăm care este cea mai frumoasă soluție, care este cea mai frumoasă rezolvare.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Sigur că da. Aici este problema. Copilul, elevul, studentul trebuie să fie implicat și, în momentul respectiv, dintr-odată, problematica disciplinei și problematica vieții reprezintă o chestiune de satisfacție intelectuală și de angajare personală. Și, atunci, dintr-odată, munca reprezintă altceva. Munca poate să fie silă sau poate să fie satisfacție. Dacă e silă, nu știu cine vrea neapărat să facă ceva scârbos. Pe de altă parte, dacă este satisfacție… fiecare alergă după satisfacție.

Cecilia Caragea: Chiar este o vorbă printre angajați: „Ce faci astăzi?” „Mă duc la scârbici!” E clar! Nu le place locul în care merg.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Sigur că da. Despre asta este vorba. Această scârbă. Acest „scârbici”. În momentul în care am ajuns acolo, este evident că nu vom realiza lucruri bune nici pentru noi, nici pentru cei din jur, nici pentru societate.

Cecilia Caragea: Ne chinuim și noi…

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Și-i chinuim și pe ceilalți.

Cecilia Caragea: Și-i chinuim și pe ceilalți.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Și reprezentăm și o frână în dezvoltare. Și a noastră, și a societății, a lumii.

Cecilia Caragea: Da, așa este. Dar, din toate exemplele pe care le-am amintit acum, se vede următorul lucru: profesorii care au avut succes cu elevii lor au pus accentul pe competiție, oarecum. După cum spuneați, împărțeau clasa în diferite echipe. Echipele respective concurau între ele. Rezolvam probleme de matematică. „Haideți să vedem care este cea mai frumoasă soluție!” Era o competiție. Și, din ce am înțeles, astăzi se încearcă să nu se mai pună atât de mult accentul pe competiție, pe o competiție între elevi, astfel încât să nu se creeze anumite sentimente de frustrare unor elevi.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da. Frustrarea niciodată nu aduce rezultate bune. Competiția poate să fie înțeleasă în multe feluri. Deci este competiția: „Care din noi e mai bun, care din noi e mai tare” și această ierarhie care se creează, evident, unora le dă un sentiment de superioritate, care, de obicei, se întoarce împotriva lor, iar ceilalți se simt dintr-odată mici și nu mai au curajul să meargă cu avânt înainte. Ca atare, este prost înțeleasă competiția în acest fel. Este proastă și pentru cei buni, și pentru cei slabi. Pe de altă parte, este competiția pe bază de colaborare, cum spuneam mai devreme. Ne-am împărțit în grupuri și fiecare din noi… nu vrem să arătăm cât de buni suntem noi, ci pledăm pentru o idee. Pledăm pentru un anumit tip de rezolvare. Dintr-odată, aici se creează o efervescență intelectuală. Fiecare încearcă să imagineze lucruri pe care să le verifice exact în modul de desfășurare a acelei competiții. Dar competiția validează idei, nu valori individuale.

Cecilia Caragea: Bine, lucrurile sunt legate, pentru că, de foarte multe ori, în clase, atunci când se fac echipele, copiii știu și apoi spun: „Vreau să fiu în echipă doar cu cutare, cu cutare, cu cutare!” Aici este vorba dacă-i lași să facă singuri echipele sau dacă se implică învățătorul sau profesorul să coordoneze el echipele, astfel încât să fie foarte atent exact la toate aceste sentimente pe care le poate naște o asemenea competiție.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Sigur. Dar, dacă această competiție este de problematizare, ea, automat, scoate în față soluții, idei, demersuri, nu persoane. Este o diferență foarte mare între cele două abordări, pe lângă faptul că lucrurile stau, de fapt, și puțin mai complicat, pentru că, în foarte multe situații de acestea, de efervescență creativă, să spunem, este vorba de modul în care fiecare pasează o idee, o soluție celuilalt din echipă, care o duce mai departe, se întoarce… Un ping-pong intelectual între ei. Și, aici, avantajul cel mai mare este dezvoltarea abilităților de comunicare, atât între parteneri, între coechipieri, cât și modul în care concurența față de echipa adversă este tot o problemă de dialog. Și modul în care dialogăm, modul în care reușim să cooperăm între noi este unul din elementele esențiale care pot să ne ducă mai departe în societate. Și în orice formă de activitate, indiferent că este de cercetare de vârf, că este cercetare tehnologică sau pur și simplu de rezolvare a unor probleme curente administrative.

Cecilia Caragea: Plus că este vorba și de competiția cu tine însuți.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Este o competiție cu tine însuți, dar, dincolo de competiția cu tine însuți, este modul în care înveți să te mobilizezi.

Cecilia Caragea: Corect. Toate aceste lucruri te învață să te moblizezi. Te învață ca, pe un anume interval de timp, să dai tot ce poți din tine pentru problema respectivă, pentru rezolvarea ei. Problematica aceasta este foarte complicată, pentru că am înțeles că există diferite teorii. Notele să fie secrete, ca să le știe doar copilul, nu și colegii lui. Sau există sisteme de învățământ în care am înțeles că nici nu există note, până la o anumită vârstă.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Notele sunt cu dublu efect. O dată, dacă am primit un 10, pot să spun: „Sunt perfect!”

Cecilia Caragea: Mulțumit.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: „Sunt perfect, asta este, n-am ce să fac mai mult!” Sau am luat 4 și zic: „Sunt idiot, n-are sens să mă mai străduiesc, oricum, n-o să fac nimic!” Deci nota nu este neapărat ceea ce ar trebui să fie. Adică: „Am luat 10, vreau să merg mai departe, dar unde? Că 11 nu pot să iau.” „Am luat 4, trebuie să învăț să nu mai iau 4. Dacă sunt prost și iau 4, n-am ce să fac, asta este!” Deci, aici, nota în sine reprezintă un ajutător, dar nu reprezintă pârghia însăși. Și, atunci, depinde de cum este folosită. Și trebuie să fie folosită cu destul de mult tact și cu destul de multă atenție și în special cu un interes diferențiat de la personalitatea unui elev la personalitatea celuilalt elev. Dacă nu, poate să aibă efectul invers.

Cecilia Caragea: Da, este rolul profesorilor acela de a ști și cum să comunice o notă unui elev, pentru a-l mobiliza pentru viitor și, tot așa, cum este rolul profesorilor de a ști, în toate aceste competiții despre care vorbeam, cum să conducă lucrurile, astfel încât să trezească sentimente pozitive, sentimente care să îi ducă înainte pe acei copii.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Categoric! Nota pot să o prezint sub feluri diferite. De altfel, nu trebuie să fac nota secretă ca să nu pun bază pe ea. Adică pot să comunic notele ca un fapt divers, neinteresant. Sau la fiecare să am un discurs mobilizator: „Uite, vezi că se poate, vezi cutare. Ai avut un accident neplăcut. Trebuie neapărat să reușim, în săptămânile viitoare, să depășim acest moment mai greu.” Pe de altă parte, nu e vorba numai de notă în sine, ci este vorba de modul în care apreciezi elevul sau studentul, pentru că modul în care îi dau un verdict distrugător sau mobilizator deschide un alt drum. Și chestiunea aceasta nu ține numai la școală. La fel, mai demult, în general, în activitatea administrativă, productivă, de cercetare și așa mai departe, se mergea pe sistemul managerului, care trebuia să spună foarte clar: „Asta, asta, asta !” S-a trecut la leadership, deci acolo nu am managerul care taie și spânzură, ci este liderul, este cel care inspiră.

Cecilia Caragea: Insuflă.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Insuflă, mobilizează. Problema este: fie dau nota, dau verdictul și cu asta s-a făcut liniște, fie, dimpotrivă, vin cu o intuiție, cu o forță inspirațională. Dintr-odată, îi inspir pe cei din jurul meu. Îi fac să adere la o idee, la un demers, la un efort. Această chestiune le mobilizează energia, pe de altă parte, îi aduce împreună, creează grupul de lucru, creează colaborarea. Aceasă parte inspirațională, să spunem, este esențială, atât în cadrul învățării în școală, cât și din punctul de vedere al activității într-un grup de lucru.

Cecilia Caragea: Și, dacă am făcut aceste lucruri în școală, ne va fi mult mai ușor să le facem atunci când ne-am găsit un loc de muncă care ne place și în care dorim să ne implicăm.

Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Exact. Și o vom face mult mai ușor, în sensul în care, pe de o parte, vom fi mult mai deschiși pentru a fi inspirați și, pe de altă parte, în multe situații vom putea să beneficiem de ceea ce am învățat ca să-i inspirăm pe ceilalți. Și, dintr-odată, în acest mod, grupurile de lucru sau grupurile de învățare în școală pot să aibă rezultate incomparabil mai bune.

Cecilia Caragea: Școala este, așadar, fundamentul, atât pentru cunoștințele pe care le avem de dobândit, cât și pentru deprinderile pe care trebuie să ni le formăm. Vă mulțumim tare mult și nu uitați: vă așteptăm în continuare în Arena Ideilor!