Cecilia Caragea: Suntem în curtea Școlii Războieni-Cetate, sub stejarul care ascunde nenumărate povești, povești din inima României, povești care ne-au făcut ceea ce suntem astăzi. Și l-am rugat pe domnul profesor Pantilimon Popovici, profesorul meu de istorie și geografie din școala generală, să ne spună nouă, tuturor, povestea acestui stejar. Vă mulțumesc tare mult că ați acceptat să spuneți tuturor povestea stejarului din curtea Școlii Războieni-Cetate!

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Vă mulțumesc mult că ați revenit în curtea școlii și la școala în care ați învățat. Istoria acestui monument al naturii… istoric începe în 1923 și se leagă de un eveniment care a avut loc în toamna anului 1922, mai exact în 15 octombrie, la Alba Iulia, anume încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, în cunoscuta de atunci Catedrală a Reîntregirii Neamului. Cu acest prilej, pentru a eterniza momentul, revizoratele școlare din Ardeal, cum se numeau atunci, nu inspectorate, ci revizorate… satul nostru era în județul Turda, a venit o circulară ca să planteze școala împreună cu oficialitățile localității, Primărie, Ocolul Silvic, Biserică, un stejar. S-a recomandat un stejar pentru că este un simbol al poporului nostru. Comunitatea și școala, directorul de atunci era Teodor Oțel din Turda, au plantat acest stejar conform circularei, în imediata apropiere a școlii, foarte aproape de școală, și aceasta pentru că era de datoria conducerii școlii și a copiilor să-l îngrijească. Și, după cum se vede, a fost îngrijit, că, iată, după mai bine de o sută de ani… pentru că el s-a plantat în primăvara anului 1923, primăvara… Se organiza în perioada interbelică o serbare foarte frumoasă, se numea Serbarea Pomilor și a Păsărilor, și cu acest prilej se plantau și pomi fructiferi și s-a plantat și acest stejar. Mă repet, cu un ceremonial la care au participat toate oficialitățile.
A rămas ca un simbol, a crescut lângă școală și ce putem să spunem este că face parte din istoria satului. Mai există asemenea copaci, acolo unde au fost bine îngrijiți. Avem un exemplu și în Ocna Mureș, lângă școala veche din centrul orașului. Această tradiție a fost preluată și de un reprezentant de frunte al satului nostru, Episcopul Lucian Triteanu, la Roman, în 1928, când s-au împlinit 10 ani de la Unirea din 1918. Din inițiativa Episcopiei, la Roman, în parcul orașului, s-au plantat așa-zișii Stejari ai Unirii, la împlinirea a 10 ani de la Unirea din 1918.
Stejarul este, așa cum am spus, un simbol. Îl poartă și sportivii. Echipa națională de rugby are ca simbol frunza de stejar. O instituție bancară importantă, CEC-ul, are frunza de stejar. Sunt foarte multe legende despre stejari. Există mănăstiri construite dintr-un singur lemn, Mănăstirea Dintr-un Lemn… de stejar. Este o cinste, zic eu, pentru comunitatea școlară că de-a lungul timpului a reușit să-l păstreze. Și mă uit și văd acolo un stejar, mai încolo, și mi-aduc aminte de versul „Din stejar, stejar răsare!”. Deci aici se confirmă. Acel stejar, sigur, a răsărit natural, din ghinda căzută din acest stejar.

Cecilia Caragea: Și eu îmi amintesc că, în timpul școlii, în pauze, culegeam acele ghinde din jurul stejarului și mi se păreau cu totul și cu totul deosebite! Cum dintr-o ghindă atât de mică se poate face un stejar atât de mare? Și-apoi am aflat povestea stejarului și, bineînțeles, toate semnificațiile.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da, stejarul poate fi folosit ca un mijloc educativ într-un proiect intradisciplinar, interdisciplinar, cum se spune acum, pentru că poți să faci și puțină matematică, să măsoare circumferința stejarului, biologie, literatură, ghicitori, legende… Deci este un mijloc didactic la îndemâna oricărei școli care are în curtea sa un astfel de copac.

Cecilia Caragea: Și asta este școala pe care eu am făcut-o și pentru care vă mulțumesc pentru că ați fost alături de noi, elevii de atunci, ne-ați învățat toate aceste semnificații ale stejarului din curtea școlii. Și îmi amintesc câte activități făceam, activități care astăzi s-ar numi extracurriculare, dar atunci le făceam, cred, datorită dedicării dascălilor. Îmi amintesc cum îngrijeam grădina școlii.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da. Grădina școlii terasată, pentru că inițial a fost în pantă, terasată, erau trei terase… Prima terasă era cu pomi fructiferi, așezați frumos pe un spalier, a doua terasă era pentru legume, legumicultură, și pe a treia terasă s-a început construcția unei sere, pentru cultivarea florilor în seră. Îmi amintesc și eu de acei ani, că anul viitor se împlinesc 50 de ani de când am venit și eu în Războieni și m-am atașat foarte mult de această școală datorită elevilor și părinților și datorită trecutului istoric și arheologiei, în mod deosebit. Și îmi amintesc de directorul Gavrilă Liviu, pe care l-am întâlnit aici, în curtea școlii, când am venit să-mi văd locul de muncă. Se construia atelierul. Atunci era la modă ca școlile să aibă și atelier, pentru că se făceau ore de practică – croitorie, fetele și băieții, lăcătușerie, în clasele VII-VIII. Și dânsul mi-a arătat atelierul, construcția școlii, școala, care este veche din 1914… Construcția școlii, foarte frumoasă. Înăuntru erau patru cabinete, dacă vă amintiți. O raritate pentru acele vremuri. Era cabinetul de matematică-fizică, era cel de biologie-chimie, era cel de istorie-geografie și era cel de literatură română și limbi străine. Și elevii se mutau, după fiecare oră, dintr-un cabinet în altul.

Cecilia Caragea: Da, îmi amintesc, cum să nu îmi amintesc! Și toate cabinetele erau foarte frumos aranjate. Iar cel de istorie și geografie era absolut extraordinar. Îmi amintesc că aveați o serie întreagă de vitrine cu obiecte pe care le-ați găsit pe Drumul lui Traian, care trece foarte aproape de localitatea Războieni-Cetate, și o mulțime de alte obiecte pe care le-ați găsit în castrul roman de aici. Și chiar holul școlii era amenajat cu aceste vitrine.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da, a fost o mare realizare a elevilor, în primul rând, pentru că au prins gustul pentru istoria locală și pasiunea de a aduce obiecte. Îți amintești că obiectele erau expuse la vedere, nu erau puse sub lacăt. Și, am spus-o de mai multe ori, în vizită veneau profesorii de la cercuri pedagogice și colegii se mai minunau: „Cum le lași așa, nu dispar?” Nu dispar. Dispar obiecte dacă le pui sub lacăt! Erau aduse de elevi. Am început cu cărămizi, cu ștampile ale Prima Batavorum, Legiunea a XIII-a Gemina, Legiunea a V-a Macedonica, fragmente de vase… În fine, au fost folosite ca material educativ. Nu numai cele din epoca romană, ci și cele din preistorie, din epoca pietrei și epoca bronzului. A fost o bucurie realmente pentru mine și, repet, a fost și un motiv pentru care am rămas în această școală. 37 de ani am predat în același cabinet. 37 de ani! Cred că este, nu știu, un record, să spun așa, ca un dascăl să stea 37 de ani în acea sală. Ultimii 6 ani i-am petrecut la Școala Coordonatoare „Lucian Blaga” din Ocna Mureș. M-am simțit foarte bine acolo, tot datorită elevilor. Am avut două clase speciale ca diriginte. Am fost diriginte tot timpul activității mele. A fost și o condiție care s-a acceptat, să fiu diriginte și să am elevi de la clasa a V-a.
Cabinetele arătau așa frumos pentru că în acea perioadă era tradiția ca studenții să facă practică, vara, după profilul pe care îl aveau în facultate. Și domnul Gavrilă a mers la Institutul de Arte Plastice din Cluj și i-a cerut rectorului să repartizeze studenții de la Secția de Design. Erau numai 6 locuri la Design pe vremea aceea. Au venit și au făcut practica de vară aici. Mi-amintesc că erau cazați în atelier, aici s-au adus paturi. Masa o serveau la Combinatul de Produse Sodice, la cantina din Ocna Mureș. Și au lucrat aici 3 săptămâni. Și ei au proiectat interiorul cabinetelor, îți amintești, erau cu bibliotecă, cu suporturi pentru hărți, materiale la biologie, mulaje. În cabinetul de fizică, domnul Gavrilă chiar inițiase un mic muzeu tehnic, la biologie erau stații de difuzare, pe pereți erau prinse difuzoare, erau cu discuri, frumos, acolo la pupitru. Deosebit!

Cecilia Caragea: Era ceva deosebit pentru acele vremuri!

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Era o școală de protocol, cum se numea pe timpul acela. Școala Războieni și școala din Sălciua. S-o spunem pe cea dreaptă: inspecțiile care veneau de la București, în special, erau trimise cam în școlile acestea!

Cecilia Caragea: Pentru că erau foarte frumoase, dar erau și dascăli de excepție! Și, după cum spuneam, pe lângă orele de curs, pe lângă orele de clasă, aveam și foarte multe activități. Eu îmi amintesc că în atelier făceam legătorie. Am legat cărțile din biblioteca școlii. Și eram foarte mici când făceam lucrul acesta. Și știu că părinții erau puțin speriați, să nu cumva să ne tăiem, să ne înțepăm, li se părea puțin deosebit să facem asemenea activități. Dar, bineînțeles, nu îndrăzneau să spună absolut nimic, pentru că și părinții aveau un respect deosebit față de profesori.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da, a fost foarte frumoasă și benefică și colaborarea cu părinții. De asemenea, colectivul de cadre didactice… Pentru un absolvent nou contează foarte mult colectivul de cadre didactice cu care-și începe activitatea. Aici era un colectiv cu cadre didactice în vârstă, în perioada de maturitate pedagogică, și am rămas, cred că 10-15 ani, același colectiv vechi. M-au primit foarte bine, m-am integrat și nu pot decât să mă simt favorizat al soartei pentru că am avut acești 37 de ani în această școală. În 2010 s-a trecut la modernizarea școlii, un an am făcut școala în atelier. Și atunci am decis să plec la Ocna Mureș, la cererea directorului de atunci, că se pensionase un profesor de geografie și dânsul, profesorul Baciu, directorul, m-a întrebat dacă nu doresc să mă transfer. Și familia a fost de acord: „Hai, du-te, transferă-te!” Deși am plecat cu un regret, să spun așa, pentru că aici am realizat cele mai frumoase lucruri. Am terminat liceul pedagogic, aveam muzica, sportul, practică pedagogică, psihologia copilului, lucrurile învățate în liceul pedagogic timp de 5 ani și care m-au ajutat foarte, foarte mult să performez și în ciclul gimnazial. Și cred că a fost segmentul, cum să zic, cel mai favorabil pentru mine. Nu mă vedeam un profesor de liceu, dar mi-au plăcut foarte mult și copiii… au fost deosebiți. Un exemplu ești tu, de exemplu, un copil de nota 10, și mulți alții care s-au realizat și au avut și au funcții importante în sistemul economic, social, politic chiar, în România. Dar contează, aș spune, nu neapărat elitele, ele sunt cele care duc în față ca o locomotivă, dar contează cei din masa de mijloc, care au fost deosebiți – meseriași, muncitori, în jur au fost întreprinderi la Ocna Mureș, la Aiud, Câmpia Turzii, Luduș, ca să nu vorbesc de gară. Și localitatea, o să vedem niște documente, a trăit foarte mult prin gară și mulți copii erau copii de ceferiști și cartierul acela al gării chiar era renumit, pentru că de acolo veneau niște copii cu totul și cu totul deosebiți.

Cecilia Caragea: Ca mine, sper!

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da, da, copiii foarte, foarte buni.

Cecilia Caragea: Și pentru noi, copiii, toate aceste lucruri erau extraordinare. Această stabilitate era extraordinară, pentru că noi am avut aceiași profesori ani și ani.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da, stabilitatea contează oriunde și oricând. A bulversa un sistem cum e învățământul, mă repet, cu suplinitori, cu, știu eu, transferuri în timpul anului, complică mult și actul de predare-învățare la clasă. Activitățile, atunci, spre deosebire de cele de astăzi, o spun cu mare sinceritate, erau mult mai multe.

Cecilia Caragea: Da.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Mult mai multe. Astăzi, o parte din activitățile de după școală le-au preluat alte instituții, în afara școlii. Concursuri peste concursuri, activitatea la Căminul Cultural… și, cu toate acestea, timpul era același! A fost o perioadă, repet, a cabinetelor, a legării învățământului de practică, a stabilității în învățământ, a directoratelor, cum am amintit de domnul Gavrilă, care a condus școala cred că 17-18 ani, a părinților înțelegători, a unei discipline care poate uneori întrecea canoanele cerute astăzi, dar erau o disciplină și un respect, nu venea un părinte în școală să-ți dicteze.

Cecilia Caragea: Corect! Niciun părinte nu-și permitea să vină să întrebe un dascăl de ce a procedat într-un fel sau într-alt fel, că nota e prea mică, că nota nu e bună și așa mai departe, lucruri despre care am auzit astăzi.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da, existau și atunci, mai ales la premii, la sfârșitul anului școlar, mici fricțiuni, așa. Adevărul e că și finalizarea anului școlar se făcea foarte frumos. Ți-amintești, în fața școlii, erau pe fiecare detașament…

Cecilia Caragea: Da, la careu!

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da. Și același domn director, pentru că am un respect deosebit… aveam și stație de amplificare, se vorbea la microfon, frumos, cu difuzoare. Premianții, cărțile de premiu, insignele… Era o activitate care lăsa, așa, o impresie foarte plăcută. Am terminat un an școlar, luăm vacanță, vine septembrie, de la 1 septembrie veneau copiii, curățau curtea școlii. Multe lucruri din curtea școlii s-au făcut cu copiii, cu elevii. Lucruri mici, bineînțeles, dar, uite, plantațiile – castanii sunt plantați, pinii, în față, acolo. Când am venit, era un pic mai gol. Domnul director a spus: „Ce trebuie să facem noi? Păi facem un parc. Da, facem un parc frumos!”

Cecilia Caragea: Și învățam cum se plantează, învățam cum cresc plantele, cum se îngrijesc plantele.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da. Și, învățând aceste lucruri, iubeam natura.

Cecilia Caragea: Corect!

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Noi astăzi vorbim mult de mediu, de ecologie…

Cecilia Caragea: De natură, dar n-o prea înțelegem!

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: N-o prea înțelegem. E multă verdeață aici, în curtea școlii, foarte multă verdeață. Și, din nefericire, demografic, a scăzut populația școlară. Asta este nu numai aici, este un fenomen general. Și școala și-a trăit, se pare, vârful în perioada interbelică și cu prelungire în perioada de care am vorbit. Și acum este într-un declin demografic. Nu sub aspectul dotării, pentru că astăzi dotările în școli sunt, sunt peste… și e normal să fie așa. Putem să vorbim de o istorie a mobilierului școlar, nu? La început, școala avea o laviță și copiii stăteau pe o bancă mai lungă, toți la o masă. Apoi au apărut băncile acelea din lemn, cu pupitre care se ridicau, mai mâncau copiii semințe și-și mai puneau semințe… Era loc pentru toc acolo, pentru tocul ăla cu peniță, toc de lemn. Și erau bănci de doi acolo. Apoi au apărut bănci individuale, nu? Astăzi, fiecare are băncuța lui. Să vorbim de o istorie a mijloacelor tehnice didactice, audiovizuale, cum se numeau, nu? Când am venit aici, erau diafilmele acelea, nu știu dacă îți amintești, niște diafilme pe celuloid. Și era un aparat care se numea diascol… și puneam filmulețul acela și se încălzea diascolul și nu mergea. Pe urmă, au apărut aspectomatele cu diapozitive. A fost o epocă extraordinară, cu diapozitivele la geografie… s-a învățat foarte frumos.

Cecilia Caragea: Îmi amintesc!

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: A fost o periodă când la istorie lecțiile erau, unele, înregistrate, povestite de actori și se proiecta în același timp diapozitivul. Asta a fost perioada național-comunistă, în ultimii ani, când Istoria României se făcea în doi ani: în clasa a VII-a până la Revoluția lui Tudor Vladimirescu și în clasa a VIII-a de la Revoluția lui Tudor până la epoca zilelor noastre. Ei, astăzi, nu te mai duci cu diapozitive la copii, pentru că râd, nu? Cât am fost la „Lucian Blaga”, la școala din centru, le-am dat voie copiilor, că încă nu era dotată. Acum e foarte dotată, este la ultima cerință, cu tot ce ține de școală smart… Dar atunci le mai dădeam voie cu telefonul, vorbeam despre gheizere, despre maree sau despre nu știu ce… „Deschideți telefonul și căutați vulcanii!” Vizual, contează foarte mult. Și auditivul, dar mai mult vizualul impresionează. Și istoria… geografia mai ales îți permite această posibilitate de a transmite cunoștințele.

Cecilia Caragea: Da, dar, dincolo de toate acestea, ceea ce mi-a plăcut mie, ceea ce cred că m-a format și m-a făcut cine sunt astăzi este faptul că dumneavoastră ne-ați scos din cabinetul de istorie și geografie și ne-ați făcut să înțelegem istoria locală și, de aici, să gândim și să simțim istoria națională.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da, sunt evenimente interesante în istoria acestei localități. Unele din evenimentele locale sunt încrustate în istoria națională. Unele evenimente naționale, și, când spun evenimente naționale, cred că unul mai mare decât Unirea din 1918 nu poate să fie, și-au pus amprenta asupra istoriei locale. Deci, oarecum, s-au împreunat, istoria locală cu istoria națională, istorie națională cu istorie locală. Ca să dau un exemplu de istorie locală, am spus: arheologia. Epoca romană e foarte bine reprezentată în zonă. În schimb, dacă vorbim de Unirea din 1918, impactul Unirii din 1918, plin de emoție națională și care a lăsat urme în mentalul națiunii, pentru Războieni are o semnificație aparte, pe care o s-o discutăm dacă mergem și la o altă instituție, să spunem, importantă a satului, care a fost, alături de școală, biserica. Poate că biserica a fost prima. Că, știi cum e, Cecilia, în perioada de dinainte de 1918, când Ardealul nostru românesc a cunoscut stăpâniri străine, recte habsburgică și, după 1867, stăpânire austro-ungară, școala și, în primul rând, biserica au fost cele chemate să ducă mai departe identitatea noastră națională. Atât de importanți erau preotul și învățătorul în satul ardelean, încât astăzi, dacă privim peste timp și-i citim pe Agârbiceanu, de exemplu, care povestește, și pe alți scriitori ardeleni care fac, știu eu, statuie dascălului și preotului, ne dăm seama de ce, totuși, țăranul acela din satul ardelean, care avea un respect față de școală și-și trimitea copilul în cei 4 ani de școală primară, pentru că aici se oprea învățământul în perioada aceea, totuși, el fugea, era legat mai mult de pământ…

Cecilia Caragea: Noi vrem pământ!

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da. Și când învățătorul care avea un copil mai răsărit în clasă se ducea la părinte și-i spunea: „Bade Ioane, te rog frumos, copilul ăsta poate să învețe, să-l dai la școală mai departe!”, ei, răspunsul, de cele mai multe ori, era: „Ei, lasă, cum să-l dau mai departe, că doar n-o să-l fac popă!” Ceea ce are un tâlc foarte interesant. Deci popa, preotul, era mai important un pic decât învățătorul. El nu spunea „doar n-o să-l fac învățător”, spunea „doar n-o să-l fac popă”. Asta spune că Biserica sigur a avut un impact mult mai mare și a coagulat comunitățile mult mai puternic decât școala.

Cecilia Caragea: Da.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Era un mijloc de socializare a celor maturi.

Cecilia Caragea: Da, înainte de 1918, clar așa a fost.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Era locul unde duminica era nu numai loc de rugăciune, ci era și loc de întâlnire. Se puneau la cale anumite probleme legate de comunitate, economice și alte… De aceea și preotul… prestigiul lui era enorm. Dar, oricum, când preotul și învățătorul treceau pe uliță… și duminica sărbătoreau, oamenii mai stăteau la poartă, pe laviță, se ridicau în picioare și-și scoteau pălăria: „Să trăiți, domnule învățător! Să trăiți, părinte!”

Cecilia Caragea: Și asta mi se pare mie extraordinar, că aici, în satul Războieni-Cetate, unde am făcut eu școala, școala și biserica sunt una lângă alta, peste drum.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Una lângă alta… Biserica s-a construit în 1910. Deci s-a finalizat construcția în 1910. Un lucru greu de imaginat, pentru că erau anii de dinainte de război, mai erau 4 ani, erau anii cei mai teribili, în care politica statului austro-ungar era atât de dură, și pe linie de învățământ, și atât de pornită împotriva națiunii române din Ardeal, încât multă lume s-a mirat cum a reușit această comunitate ortodoxă de 130 de familii să ridice o asemenea biserică, prima biserică din Protopopiatul Turda construită în centrul satului. Pentru că românii nu aveau voie să-și construiască bisericile în centru. Bisericuțele noastre din lemn sunt pe marginea satului. Biserica veche era aici, sub vii, la margine, la Lunca Mureșului, poate îți amintești, este o biserică… Și, oriunde vei merge în satele ardelene unde se mai păstrează vechile biserici, vei vedea că ele sunt la margine.

Cecilia Caragea: La margine, da.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Și biserica din satul meu natal, Vătava, din județul Mureș, unde am copilărit eu, pe Dealul Popenilor se numea, era în vârful dealului, la marginea satului, nu în centru. Ei, această biserică în 1910 s-a ridicat. Și din cărămidă, nu din lemn, din cărămidă s-a ridicat, în centrul satului. De ce? Sunt două explicații aici. Una este faptul că la Sibiu, în Consistoriul Mitropolitan de la Sibiu, aveam cea mai mare personalitate născută aici, și anume Lazăr Titeanu, care era inspector școlar în Consistoriu. Consistoriul era o instituție executivă a Bisericii, cea legislativă era Adunarea. Ca într-o parohie: Adunarea Parohială și Consiliul Parohial. Consiliul Parohial execută ce se discută în Adunare, care e un fel de Parlament. La nivel de Mitropolie, este Adunarea Mitropoliei sau Arhidiecezei, în caz de episcopie sau arhiepiscopie, și există un consistoriu confuncțional care pune în aplicare… Ei, acest Lazăr Titeanu, născut în această localitate, ocupa deja o funcție înaltă în Consistoriul Mitropolitan de la Sibiu. El terminase studiile la Budapesta, în fine, vorbitor de limbă maghiară excelent… și care a făcut tot posibilul ca în satul în care s-a născut el să se construiască o biserică. Părinții lui erau deja decedați, el a donat grădina din centru, ca să se construiască biserica în locul acesta, în centru. Și al doilea motiv: proprietarul pământurilor, groful, cum se numea atunci, care era maghiar, celebra familie nobiliară Zichy, vărul lui era ministrul Instrucțiunii Publice și Cultelor la Budapesta și s-a făcut lobby ca în comunitate să construiască. Și nu întâmplător, la sfințirea bisericii, în 1911, Mitropolitul Mețianu, care avea venerabila vârstă de 82 de ani, Iorga l-a numit „un constructor de biserici românești în Ardeal”, a venit la sfințire și a fost campat, așa scrie Telegraful Român, campat, adică a stat la grof 2 zile și 2 nopți în gazdă. El l-a primit. Adică, totuși, un ungur și un român din elite s-au înțeles, să spunem.

Cecilia Caragea: Da, și s-a făcut lobby, după cum spuneați, pentru că groful avea tot interesul ca oamenii locului să fie mulțumiți, totuși, și să lucreze.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Erau zilierii lui. Adică erau cei care lucrau pe pământul lui, jelerii, zilierii lui.

Cecilia Caragea: Voia să-i recompenseze cumva. Și i-a recompensat cu acest lucru.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Și, într-adevăr, o să vedem că s-a construit o biserică cu totul și cu totul deosebit de frumoasă. Și avem și o pisanie, iarăși caz unic, în exteriorul bisericii, pe care este consemnat momentul construcției bisericii și cine au fost cei care au zidit biserica: preot, epitrop, primar.

Cecilia Caragea: Și, după biserica construită în 1910, s-a construit și școala.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da, s-a construit și școala. Din punct de vedere demografic, comunitatea noastră… în 1910, în Războieni existau aproximativ 650 de români și 420 de maghiari, ceea ce aducea, așa, aproape paritate. De ce atâtea familii maghiare? Pentru că serviciul la calea ferată depindea de cunoașterea limbii maghiare. Și-atunci chiar au fost colonizate familii de maghiari, vorbitori de maghiară, care au lucrat la calea ferată, la nenumăratele meserii ale căii ferate.

Cecilia Caragea: Da, pentru că Gara Războieni este foarte importantă și era nevoie de mulți ceferiști, de mulți lucrători la calea ferată.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Eu o să spun că era mai importantă decât Teiușul, pentru că era mai aproape de Târgu Mureș și de Cluj.

Cecilia Caragea: Da.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Două centre foarte importante.

Cecilia Caragea: Plus că aici se bifurcă.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Teiușul lega mai mult Brașovul, interesele comunității săsești de la Brașov. Este o istorie interesantă și a construcției căii ferate, acum 150 de ani s-a inaugurat, care lega Alba Iulia de Târgu Mureș. Și, în contextul acela, în care și familiile maghiare erau numeroase, a apărut, așa, o mică diversiune în cadrul satului. Păi, bine, maghiarii erau oarecum revoltați: „Le-ați făcut la români biserică, acuma faceți-ne și nouă o școală!” Pentru că școala era de stat, în limba maghiară, și și copiii de români învățau în limba maghiară, excepție făcând orele de religie, care erau predate de preot în limba română. Totul era în limba maghiară. Înainte de a se construi această școală frumoasă, pentru vremurile acelea, deosebită, școala era în locuința grofului, care avea mai multe locații în sat. Și chiar aici, pe strada școlii, era o clădire care a dispărut în timpul războiului, care se numea Ovoda, ovoda în limba maghiară înseamnă „grădiniță”, unde funcționa grădinița, Ovoda. Și s-a construit școala, s-a finalizat construcția în 1914. În iulie, școala era gata. Însă în august a început războiul, Primul Război Mondial, și școala a funcționat în acești ani în condiții deosebit de dificile. Ba, mai mult, în 1918 a fost chiar lovită, bombardate și școala, și biserica, la retragerea armatelor germane și armatei maghiare spre Budapesta. S-au dat lupte în zona gării și în această zonă. Ăsta iar este un fapt de istorie locală. După 1918, școala revine statului român, școală primară de stat cu predare în limba română. În 11 mai 1919 este preluată școala de către statul român. Primul director, am spus, a fost Teodor Oțel de la Turda. A stat 2 ani aici, după care a plecat la Turda, unde a condus Școala de Arte și Meserii, foarte importantă în Turda în perioada interbelică. Și a venit un învățător director excepțional, Simion Bogdan, care a condus școala 20 de ani. Și cei cu care am discutat, bătrânii satului, își aminteau de acest învățător foarte sever și care i-a învățat mai ales aritmetică dumnezeiește. I-a învățat școală, uneori, spuneau, și cu biciul. Un învățător deosebit. Apoi școala intră în perioada din Al Doilea Război Mondial, când a fost bombardată. A fost aici spital un timp, pentru că cei care au căzut la Oarba de Mureș, răniții, erau aduși în septembrie cu trenul la Războieni. În gară s-a făcut o triere. Cei mai puțin răniți au rămas aici, ceilalți erau duși la Spitalul Militar din Sibiu. Unii au decedat și avem și Cimitirul Eroilor.

Ceilia Caragea: Da, îmi amintesc, pentru că în fiecare primăvară ne duceați la Cimitirul Eroilor.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da. Am readus în prim-plan și acest cimitir al eroilor și am avut satisfacția deosebită să vină urmașii, strănepoți ai celor care au decedat în luptele din zona aceasta, Luduș – Turda – Ocna Mureș, și care sunt înmormântați aici. I-am găsit în documente cu numele și au venit de la Roman, au venit din Târgu Jiu, au venit din Constanța. Emoționant a fost la parastase, de Ziua Eroilor, să vină de la distanțe atât de mari să pună o floare la cei care au fost stră-străbunicii lor. Și acesta a fost un aspect care, cum să spun, am zis că, totuși, am lăsat ceva pentru multă lume.

Cecilia Caragea: Da, pentru că asta înseamnă că dascălul nu are grijă doar de copii, nu-i învață doar să scrie, doar să citească, unde este o localitate, unde este altă localitate și așa mai departe. Îi învață să fie și-i învață să fie și-i urmărește apoi și-atunci când ajung adulți. Mie asta mi se pare extraordinar, că dumneavoastră aici ați reușit să faceți acest lucru, să ne urmăriți activitatea și peste ani, după ce am terminat școala.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da, am un exemplu cred eu convingător pentru ceea ce ai spus. La orele de cultură civică mai ales, le spuneam și acum, în ultimii ani, mai ales în ultimii ani, le dădeam următorul exemplu. Bine, voi plecați, vă duceți în străinătate, în Londra, în Paris, nu știu unde, dar, când vă întoarceți acasă, după 2 ani, după 5 ani… te-ai urcat în avion pe Luton, pe aeroport, știi, ai deja primele emoții… „Ah, mă întorc acasă după șapte ani”. Mult zbor, ai trecut granița și vezi deja Apusenii, că vii la Cluj, vezi din avion, „Aaa, e țara mea, sunt Apusenii!” Ai ajuns pe aeroportul „Avram Iancuˮ din Cluj… și mai emoționant! Te așteaptă cineva cu mașina, treci Feleacul, cresc emoțiile, cobori Feleacul, intri în Turda, te apropii, treci podul, intri în Ocna Mureș, pe strada cutare, casa, vecinii. Ăsta este, ăsta este locul, locul în care te-ai născut nu poate să ți-l ia nimeni. Naționalitatea nu poate să ți-o ia nimeni. Cetățenia… poți renunța tu la ea, dacă vrei. Te-ai născut român, român mori. Și emoțiile sunt legate de locul copilăriei.

Cecilia Caragea: Satul în care te-ai născut este centrul universului tău.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da, da. De aici ai deschis ochii spre lume. Și eu, când mă duc acasă, mă leagă, sigur, foarte mult de Războieni, mă leagă enorm, dar parcă, totuși, când mă duc acasă și trec de Reghin și văd Călimanii și știu că acolo undeva sub Călimani e pitit satul meu… Am colaborat la monografia satului, trebuie să apară acum, și a satului Vătava, și a satului de sub Călimani. E ceva… acolo am mers după zmeură, acolo am cules ciuperci, acolo știam unde sunt cuiburile păsărilor, exact ca-n Creangă, în Amintiri din copilărie. Cred că în substratul acesta, în profunzimea aceasta a satului românesc încă mai trăim din această… cum spunea și Blaga: „Veșnicia s-a născut la sat.” Și tot Blaga, să-nchei așa, spunea că, apropo de trecut, nimic nu este mai puternic decât trecutul. Nimeni și nimic nu-l va putea distruge niciodată. Și poate peste 50 de ani aici va fi un hotel sau știu eu ce va fi, cu siguranță, că nu putem să ținem timpul pe loc. Societatea progresează, dar documentele și memoria rămân. Ele sunt conservate și cine are… sunt și vor fi întotdeauna dintre cei care sunt pasionați și vor căuta, cu siguranță. Așa cum ai venit tu din București ca să vezi școala, care astăzi, sigur, are o altă alură, să zic, din toate punctele de vedere, dar curtea școlii, poarta pe care intrați, uneori veneați pe-aici, prin spatele magazinului, izvorul de la Buica, unde mergeați în pauză să beți apă, că nu era încă apă în localitate. Dascălii, că ai amintit de domnul învățător Avram și doamna, profesoara de agricultură, că ai amintit de teren, doamna Simion, profesoara de limba rusă, doamna Maier, doamna profesoară de matematică, doamna Bogătean, doamna profesoară de română Maia, care împlinește 90 de ani anul viitor, eu, directorul Gavrilă, care, din nefericire, a decedat și care a avut o contribuție enormă la prestigiul acestei școli… În 1988, la ordinul partidului, l-au extras din colectivul de aici și l-au dus director la Școala „Lucian Blaga”. Și o să-ți citesc, într-un context aparte, cuvântul domnului director Gavrilă, în anul 1990, la sfârșitul anului școlar la Școala „Lucian Blaga”, în calitate de director, și o să vezi cu câtă emoție își amintește de școala din Războieni și de câțiva copii din Războieni, printre care ești amintită și tu. Dânsul a suferit enorm, enorm că nu s-a putut acomoda deloc în noua școală și în postura de director și s-a sfârșit imediat după ce s-a pensionat…

Cecilia Caragea: Sunt niște lucruri care te macină. Când vii dintr-un loc cu valori, cu principii…

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Cu stabilitate, cu respect. Știi cum e, m-am gândit de multe ori că trebuie să spun, că nu o să mai avem ocazia, este ultima șansă, să spunem, să rămână lucrurile acestea, pentru că aici vorbim și de o istorie orală. La urma urmei, și ceea ce scrii rămâne și cineva va prelua. Nu se poate să nu apreciezi un om care a făcut, a lăsat ceva. Atelierul acesta… am venit să văd locul de muncă, era 15 august, era încă vacanță și, când am intrat pe aici prin spate, se construia atelierul, am spus, Gavrilă, directorul, era într-un halat din ăla de doc chinezesc, dacă-ți amintești, că erau niște halate, și noi am purtat, era obligatoriu să purtăm niște halate albastre, da. Mă rog, era comunismul, uniformă, dar nu era rău. Am fost în Anglia și am văzut uniforme la școli… Și în Japonia, și peste tot sunt. Tot era vopsit, lucra împreună cu muncitorii de la Prestarea, de la Ocna Mureș, că ei au construit. Era plin de vopsea, era cu pensula, lucra cot la cot să pună în funcțiune atelierul, că se cereau ateliere la școală. Un om deosebit. Terenul de sport l-a făcut la limitele cerute de regulament, 40 de metri, de am dus poarta încolo, am lățit la 20 de metri. Am avut competiții, campionate. Avem și acum handbaliste de elită. Știți că avem fete care joacă în Liga Florilor, în prima ligă, născute aici, două fete. E ceva, lași ceva în urmă. Acum, nu este merit, dar e, totuși, școala asta, că de aici a răsărit ceva. Sigur că alții le-au luat și le-au dus mai departe. Și pe cei buni, cum ai fost tu, și pe cei care au performat în diverse domenii. Noi am pus o cărămidă mică.

Cecilia Caragea: Dar, când pleci, tu trebuie să pleci cu un anume bagaj, cu un anume bagaj care nu este doar de cunoștințe, doar de informații, este un bagaj și de o cu totul altă natură, pentru că acele valori, acele principii care ți-au fost ție sădite atunci când ai fost copil mic… cu alea rămâi.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da, da. Și, cum am convenit amândoi, familiile au contribuit enorm. Școala… poate educația e mai importantă de multe ori decât instrucția, am sacrificat de multe ori o oră de geografie ca să discut un subiect anume care a apărut la clasă.

Cecilia Caragea: Corect!

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Și am văzut emoții, am văzut lacrimi uneori. Pentru că… copiii de astăzi au atâtea probleme, nu te supăra, mai multe decât ați avut voi. Sunt copii din familii plecate, copii cu probleme, copii care poate nu au ce să mănânce deseară și mâine trebuie să vină la școală. Acolo ar trebui să lucreze, cred eu, dascălul un pic, la sufletul copilului, pentru că este o meserie de suflet. Unii au spus că este ca la actori și la preoți, trebuie să ai har. Și la medici, evident, și acolo trebuie să ai, poate, mai mult har și suflet față de pacient. Cine nu are această chemare și nu înțelege rostul educației… Că instrucție poți să faci. Păi, dacă nu știi să transmiți, să te cobori la nivelul… Ar trebui oarecum lucrat la o reformare a pregătirii dascălului, pregătirea dascălului. Știu că putem invoca n motive, familia, societatea, drogurile etc. Dar cred că școala are încă suficiente resurse și supape prin care să poată… Nu pe toți, niciodată, să nu vorbim, să nu generalizăm, dar o majoritate, care înseamnă jumătate plus unu. Și-atunci ai realizat ceva, ai realizat ceva. Dacă majoritatea aia ține o direcție, și din ceilalți unii se vor alinia. Nu toți, repet, că nu există societate perfectă și nu există sistem economic, politic perfect, pentru că omul nu-i perfect. Sigur, sunt nostalgic, clar. Dar, după ce ai terminat un liceu pedagogic de 5 ani, în care ai dat un concurs pe 80 de locuri, două clase de învățători, 320 de candidați, deci patru pe un loc, după ce ai fost triat la muzică, la desen, la dicție, au mai filtrat și acolo câțiva, și ai dat examen în scris, te-ai dus absolvent de clasa a VIII-a și ai tras bilet și ai răspuns în fața unei comisii, tu, copil venit de la țară, educat într-o școală de la țară, ai dat și la matematică în scris… Mă crezi, Cecilia, că știu problema de geometrie de la scris, de la admitere. Era un triunghi dreptunghic care se învârte în jurul ipotenuzei și formează două conuri cu aceeași bază și se cerea… Erau niște teoreme foarte simple, dar trebuia să ai viziune. Sau, la limba română, Ion Creangă – Amintiri din copilărie, la bilet, răspuns oral în fața comisiei. Astea au fost niste emoții. Când ai trecut și ai făcut în clasa a IX-a, la Pedagogic, anatomia, anatomia corpului uman, cu accent pe sistemul nervos, și abia în clasa a X-a ai făcut psihologia generală, ca să înțelegi cum se formează senzațiile, emoțiile, reprezentările și așa mai departe și apoi ai trecut la psihologia copilului, în clasa a XI-a, și apoi ai trecut la metodici… Și când tu te-ai dus cu planul de lecții, că așa se numea, să predai… în clasa a X-a am început să predăm. Ce responsabilitate, la 16 ani să predai lucru manual, am început cu dexterități, așa… Și să te duci cu planul ăla de lecții, cu dată, scop, că nu erau obiective ca acum, cu material didactic la învățătoarea de la școala de aplicație, să ți-l verifice, să ți-l semneze, la profesorul metodist, care-ți preda lucrul manual, că aveam profesoară de lucru manual, să ți-l semneze, la profesorul de pedagogie, să ți-l semneze, la profesorul de psihologia copilului, să ți-l semneze! Tu aveai 3-4 semnături pe planul ăla. Te duceai și predai și asistau la oră. 20 din cei 40 veneau la tine. Altul mergea cu alți 20 și preda aritmetică dincolo. Și-ți făceau pe urmă o analiză la sânge și, dacă ai scris „ț” fără sedilă, îți puneau pe tablă… Ceva spectaculos! Dar am învățat. Când am ieșit din liceul pedagogic, aveam aproape 100 de ore de practică. La simultane, la țară, am predat la sat… Eram pregătiți. Generația aceea de învățători… s-au pensionat toți. Și încă ceva: în clasa mea de liceu pedagogic, la Târgu Mureș, nu am avut decât o colegă care era din Sovata și una din Făgăraș, restul de 38 eram de la țară toți. Eram 3 licee de elită, 3 profiluri: pedagogicul, economicul și sanitarul. Apoi au apărut industrialele, foarte bune și acestea, care au pregătit meseriași clasa întâi, care au construit blocuri și fabrici. Deci, ca să revin, cred că pregătirea psiho-pedagogică, metodica dascălului, este fundamentală. După aceea vine și specialitatea. Și poți să performezi. Sunt dascăli care performează din acest motiv, știu să empatizeze cu copilul.

Cecilia Caragea: Da, empatia e esențială.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Deci copilul știe ce vrea să spună dascălul, dascălul știe, la rândul lui, că acel copil recepționează, în mare măsură recepționează după expresia feței. Deci momentul de captare a atenției nu este numai la început, este oricând în timpul lecției. Când apare o mică… intervii cu ceva. Trebuie să fii ancorat în toate sferele societății, să nu… Dascălul nici nu simte că-i bătrân, pentru Dumnezeu, n-ai cum!

Cecilia Caragea: Te țin tânăr copiii!

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da. Pensionarea este un declic, se produce un… Dar trebuie să te gândești că lași în urmă totul. Eu țin legătura cu… și ieri i-am felicitat pe cei care au luat bac-ul acum, ultima serie la care am fost diriginte. Și se bucură copiii, că este afecțiune. Ai nevoie de afecțiune! Pe scara aceea a lui Maslow e și afecțiunea, undeva, e adevărat, mai sus, că mâncarea, îmbrăcămintea și adăpostul sunt esențiale, dar și afecțiunea contează.

Cecilia Caragea: Contează!

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Și dascălul trebuie să fie marcat de afecțiune, altfel n-are rost să intri în clasă. Nu. Te distrugi și tu, macini în interior… La final, când ieși, te întrebi: „Totuși, cât am realizat din oră?”

Cecilia Caragea: Oricum, este esențial să iubești copiii, să iubești oamenii în general.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da. Da, pentru că avem nevoie unul de altul. Copiii, când vin la școală, au nevoie de dascăli. Dascălul trăiește prin natura meseriei, că, hai s-o spunem pe aia românească, de acolo îți iei pâinea!

Cecilia Caragea: Da.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Deci… dăruiește-te! E o vorbă clasică: dascălul e o lumânare care arde și se stinge odată cu trecerea timpului. Așa este! El lasă urme, lasă urme. Și, dacă 2, 3, 5, 10 își amintesc, e cea mai mare satisfacție, altă satisfacție nu poate să aibă un dascăl.

Cecilia Caragea: Dar dascălul știe, de fapt, că schimbă vieți.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Da, schimbă vieți. Poate de dascăl să depindă destinul.

Cecilia Caragea: Da.

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Poate să depindă destinul unui tânăr. O vorbă bună spusă la un moment potrivit îi poate reorienta…

Cecilia Caragea: Schimbă calea!

Pantilimon Popovici, profesor de istorie și geografie: Schimba! Îl poate aduce pe drumul cel bun. După cum un dascăl, dacă îl marginalizează pe un elev, îl poate scoate în afara normalului. Nu-l pui să răspundă, nu-l pui să scrie, stai în ultima bancă… sunt n și n metode ca să-i… Nu poți pe toți să-i aduci, că sunt copii acuma cu psiho… cu probleme destul de grave. Dar astea țin de sistem. Eu închei și cred că reforma învățământului, am spus-o și-o să spun cât trăiesc, trebuie să înceapă cu dascălul. Restul, construcțiile, baza materială, totul depinde de calitatea factorului uman care intră în sala respectivă și știe să manevreze, dar știe și cum să transmită, cât să transmită, când să transmită și mai ales cum să realizeze feedback-ul, să vadă cât din ceea ce ai transmis tu rămâne. Am avut o elevă, îmi spune: „Știți, domnule profesor, am văzut mareele!” Era în Portugalia. S-a stabilit în Portugalia și a ajuns pe malul Oceanului Atlantic. „Știți, mi-am amintit cum ne explicați despre maree, fluxul, refluxul, am văzut… 6 ore refluxul, 6 ore fluxul.” Altul, care a ajuns la Capul Bunei Speranțe, în sudul Africii… te minunezi pe unde ajung… În Noua Zeelandă… Oricum, istoria, cum spunea domnul academician Ioan Aurel Pop, este un pic în derută, să zic, dar tot dânsul spunea că încă nu și-a pierdut busola. Deci nu ne-am rătăcit complet! Și zic că dascălii de istorie care cercetează un pic rădăcinile locului, scriu o mică monografie a școlii, a bisericii, a satului și insuflă copiilor, de mici, dragostea față de locul în care s-au născut, aceștia merită toată aprecierea comunității, în primul rând a copiilor.

Cecilia Caragea: Și a noastră, a tuturor!